Faceți căutări pe acest blog

luni, 30 martie 2015

Iluzii ne-constituționale și o soluție reală dar nepopulară


a) Apropo de Iohannis:

Poți să citești Constituția, să vezi care sunt atribuțiile președintelui. Nu e nicio rușine să recunoști în sinea ta că nu știi actul fundamental pe dinafară, sunt mii de oameni care cer pe Facebook președintelui să dizolve Parlamentul, demonstrând astfel că ei nu cunosc prevederile Constituției (detalii mai jos). Ia o foaie de hârtie și scrie tot ce vezi apropo de președinte, articol cu articol. Vei rămâne mască apropo de cât de puține lucruri poate face un președinte, oricare ar fi el, oricum s-ar numi, orice culoare politică are. Vei rămâne uluit(ă) să descoperi că în practic toată activitatea sa un președinte aprobă ceea ce decid parlamentul sau primul ministru, sugerează fără efecte concrete, numește în funcții "la propunerea" unei autorități sau alteia, "poate să" X și Y dar doar în anumite condiții, iar ceea ce poate face de capul său sunt lucruri minore, nesemnificative, fără impact asupra societății. E o funcție bazată pe influență (Bogdan Dima a scris mult și bine despre asta). În România dacă președintele are o majoritate parlamentară ... poate să, da, poate să aibă influență.

Dar nici măcar asta nu e obligatoriu să se întâmple.

Îți aduci aminte de legea regionalizării votată de guvernul Boc? De Constituția produsă la Cotroceni și promulgată în 2011? De momentul când Traian Băsescu a promulgat legea care permitea exploatarea la Roșia Montană? De cum a trecut legea sănătății prin parlament în 2012? De cum s-a trecut la 300 de parlamentari, prin adoptarea unui cod electoral conform cu referendumul din 2009? Nu prea cred. Niciunul din aceste momente nu a avut loc. Și asta pentru că toate aceste inițiative ale președintelui de atunci au fost făcute praf sau pur și simplu ignorate de majoritatea parlamentară de atunci. Și era vorba de o majoritate parlamentară care îl susținea!

Să vedem ce se întâmplă când majoritatea parlamentară nu îl susține pe președinte.

În 2005-2008 și 2012-2014 președintele de atunci și-a exprimat puncte de vedere, opinii și păreri, a vorbit, a declamat, a exclamat, a afirmat, a poreclit, a glumit, a vituperat, a identificat, a nuanțat, a atras atenția, a propus, a discutat, a comentat, a negat, a menționat, a comentat, a dat la lumină, a exteriorizat, a grăit, s-a exprimat, a rostit, a comunicat, a exemplificat, a dat mesaje în parlament, a demarat referendumuri, a câștigat referendumuri. Fenomenal pentru fani, fenomenal pentru presă dar efecte reale ZERO. Până și faimoasa condamnare a comunismului a fost o serie de vorbe cu efecte juridice și concrete ZERO. Și asta pentru că Traian Băsescu nici nu avea ce să facă decât dacă încălca flagrant Constituția. Un președinte fără majoritate parlamentară care să-l susțină sau pe care s-o co-intereseze pe proiecte punctuale e un om de televiziune cu rating mare și atât. Repet: un președinte fără majoritate parlamentară care să-l susțină sau pe care s-o co-intereseze pe proiecte punctuale e un om de televiziune cu rating mare și atât.

Putem să depunem speranțe într-un om, oricare o fi el, dar e inutil. Dizolvarea parlamentului, de exemplu, implică pe scurt:

1) o moțiune de cenzură care să fie adoptată de parlament (aspect pe care președintele nu-l controlează)
2) două propuneri de prim-ministru pe care parlamentul să le respingă (iarăși un aspect pe care președintele nu-l controlează).

Altă informație utilă: dacă parlamentul votează o tâmpenie președintele poate sesiza Curtea Constituțională sau poate întoarce legea la parlament. Dacă parlamentul i-o trimite înapoi, e obligat s-o promulge.
Ești președinte și vrei să proclami stare de urgență într-un județ? În cel mult cinci zile dai fuguța la parlament și ceri încuviințare.
Să nu uităm că președintele nu-l poate demite pe prim-ministru.
Ce face un președinte dacă nu-i place tot peisajul ăsta? Pentru a schimba Constituția are nevoie, pentru început, de 2/3 din voturile din parlament, adică conlucrare ... nici măcar cu o majoritate prietenoasă, ci aproape cu tot parlamentul.

Sistemul îmi place. Avem apetență, ca țară, pentru dictatori care să se creadă miezul universului. Prefer sisteme care să îi blocheze, care să disipeze deciziile. Șansele ca un om să o dea în bară, să fie victima unor pasiuni personale sau unor calcule greșite sunt mai mari decât șansele ca 151 de oameni din 300 sau 201 din 400 să o dea în bară.

Ceea ce nu-mi place e că nu înțelegem sistemul. Puterea nu e la Vodă. Vodă is dead, Vodă isn't here anymore. Puterea e la parlament. Tătucul din imaginarul colectiv e conform Constituției caduc. Alegem la fiecare cinci ani un Carol I, nu pe Mihai Viteazul și nu pe Ceaușescu. Președintele reprezintă statul (conform articolului 80) și nu poporul (care e reprezentat de parlament, articolul 61). Mă întreb dacă măcar 5% din români știu asta. Mi-e teamă că știu care-i răspunsul.

Mai mult, președintele e arbitru, nu căpitan al echipei adică e mediator între stat și societate, și nu reprezentant/apărător/avocat al societății în fața statului*. Simplificând, România e o republică parlamentară cu excepția detaliului că președintele e ales de populație și nu de parlament. Prim-miniștrii cheltuie banii și ne decid viitorul. Parlamentarii dau jos (au ba) prim-miniștrii. Președintele poate numi un candidat la ocuparea funcției de prim-ministru dar doar după alegeri sau după o moțiune de cenzură reușită, și nici atunci nu are garanții că ce vrea el se întâmplă. Faptul că Iliescu sau Băsescu au avut și câte un prim-ministru servil a încurcat imaginea. Reflexe împământenite ( ... și o slabă cunoaștere a Constituției) fac ca prezența la prezidențiale să fie mare, chiar imensă. Inutil.

Tot văd pe Facebook citatul din Țuțea: "Români, nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara!" Nu rezolvă problemele într-un sens practic. Aș propune altul: "Români, implicați-vă în politică și votați la parlamentare!" Nu doar una, nu doar alta, ci amândouă. Ceea ce mă duce la punctul următor:

b) Schimbări de substanță după 16 noiembrie:

... depindeau de parlament. De fapt, de majoritatea parlamentară. S-au speriat, după care s-au speriat mai puțin după care nu s-au mai speriat deloc. Din motive de tâmpenie generalizată la vârf PSD s-a autoconvins că au pierdut din cauza americanilor, Facebook-ului (noua flacără violet, hehe), Dumnezeu, etc etc etc. Orice ca să nu-și zărească în oglindă putrefacția. Laitmotiv: "mergem înainte de parcă 2014 n-a existat. Mergem înainte de parcă am fi câștigat alegerile. Mergem înainte de parcă am ști cine suntem. Mergem înainte de parcă am fi un partid viu. Mergem înainte de parcă am fi în 2001".

Deci aici pauză.

Președintele poate ține 18 discursuri pe zi sau 115 sau 0. Poate scrie pe Facebook sau pe site-ul președinției sau să apară la TV sau să vorbească la radio. Poate adresa mesaje parlamentului. Poate contesta legi și hotărâri la CCR. Conform Constituției, atribuțiile sale vizibile sunt altele. În practică, el poate face un pic mai mult, poate încerca să cârmească scena politică. Poate încerca.

Pe termen scurt:

PNL putea încerca să ia UDMR-ul (Cherestoy) și UNPR-ul (R.Jipa, tanti cu mirul și care își arăta public disprețul față de Constituție). Soluții imorale, precum cele din 2004 și 2009. Soluții care costă mult - și încet-încet aflăm cât au costat. Să nu uităm un lucru: candidatul care a propus genul ăsta de soluție în 2014 a luat 5% în primul tur.
Nu e exclus ca la un moment dat să se încerce o astfel de soluție. Iohannis nu pare a fi genul.

Pe termen lung:

Dacă vrei să se schimbe ceva, nu președintele contează. De altfel, președintele n-a contat niciodată. Politicieni buni au căzut și ei în capcana de a crede că acolo e puterea. De fapt acolo e o halcă mare din politica externă, ceva informații și iluzia puterii.

Dacă vrei să se schimbe ceva, trebuie să schimbi parlamentul.

Deci partidele.

Deci să intri în politică. Ca membru de partid. Orice partid vrei. Pe legea care intră acum în vigoare va fi mai ușor să faci un partid nou. Probabil că va fi mai greu să-ți faci vocea auzită decât într-un partid deja existent. Pe legea care intră acum în vigoare va fi mai ușor pentru președinții de partid și camarilele atașate să-și pună oameni pe locuri convenabile, garantate să intre în Parlament. Strecoară-te tu. E un moment bun care va dura, partidele s-au golit, nu mai se dau valize de bani pentru poziții eligibile #pentrucăDNA.

Dacă politica de partid pentru tine e câh, dacă a fi membru de partid nu te interesează sau ți se pare ceva oribil, nici nu vei avea cum să schimbi lucrurile. La stadiul actual de dezvoltare al partidelor, așa stau lucrurile. Între iluzia "avem primari, deci avem voturi" și marketing-ul politic, nu mai e loc sau nevoie pentru a monitoriza cu grijă curentele din societate, pentru dialog și reprezentativitate. Dar despre asta altă dată.

* = Și mie mi se pare absurd că președintele reprezintă statul, ba chiar conform jurisprudenței Curții Constituționale este șeful statului, dar mediază între stat și societate. Să presupunem că datorită votului popular președintele țării are o sursă de legitimitate din partea societății ca să conducă statul, și că de aceea poate fi mediator.


miercuri, 18 martie 2015

Cum sunt religiile diferite de secte

O religie are un corp de cunoaștere, de obicei o carte, care cumulează istoria acelei religii, istoria comunității sau a umanității prin prisma religiei respective. Acel document este cel mai des rezultatul unui efort colosal de creație al vârfurilor comunității religioase și rareori se finalizează într-o singură generație. La nivel simbolic sau asumat este produsul liderului dar este de fapt orientată înspre divinitate. Acea carte stabilește legătura dintre 1) lider/fondator, 2) ființa divină și 3) comunitate, acea carte definește triunghiul de relații și comuniune.

O sectă face ce zice liderul. Dacă liderul spunea ieri că trebuie să scrii cu mâna stângă, așa trebuia să faci. Dacă azi spune că trebuie să scrii cu mâna dreaptă, așa faci. Iar dacă pretinde că n-a spus niciodată că trebuie să scrii cu mâna stângă, are dreptate. Ești trădător, inamic și demn de dispreț dacă afirmi că vreodată el ar fi spus că trebuie să scrii cu mâna stângă. Într-o sectă liderul e cartea, liderul e ființa divină iar comunitatea nu există decât sub formă de colb pe mantia liderului.

O religie are un corp de legi sau valori. Orice religie cunoaște ramuri, disensiuni, fracțiuni datorită modului de interpretare al legilor sau valorilor. Acestea, în genere, sunt argumentate destoinic. În unele religii procesul de dezbatere al legilor/valorilor interne e formalizat. Teologii sunt, ca să zicem așa, experții în drept constituțional ai religiei respective. Și există școli diverse chiar și în teologie, dezbateri profunde, conflicte apropo de înțelegerea esenței. Oamenii se ceartă dar nu își dau în cap (întotdeauna).

O sectă nu se rupe niciodată. Accepți sau ești trădător. Nu există facțiuni în secte. Prin faptul că ai o părere diferită de restul te definești ca fiind cu totul în afara crezului. Liderul definește valorile, el își este singurul punct de referință și este suficient. Logica e inutilă, are liderul logică pentru toată lumea, tu trebuie doar să urmezi.

O religie stabilește calendare, sărbători, ceremonii. O religie se integrează în istorie și creează istorie. O religie are repere umane, are ierarhii, tradiții, figuri referențiale. O religie are norme și păcate, are încălcări subtile ale regulilor pe care toți le conștientizează, le raționalizează și le asumă.

La sectă contează doar liderul și cine e lângă lider. Ritmul sectei e ritmul liderului. Secta e sub semnul arbitrariului, neașteptatului, haoticului, contradicției, subiectivului. Mai mult decât o religie secta se refugiază în șabloane formaliste, în repetiții simbolice, în formule repetitive întrucât ele oferă calmul necesar supraviețuirii mentale într-un peisaj ideatic care se schimbă zilnic sau la fiecare oră, după cum îi trece liderului prin cap.

O religie dă confort și dragoste membrilor săi. Oferă un beneficiu psihologic (altfel n-ar mai fi existat). O religie dă sens. Și face asta cu succes, comunică înțeles către milioane sau sute de milioane de persoane.

O sectă se definește prin iubirea totală de lider și doar de lider, ura totală și fără limite față de ... ce zice azi liderul că trebuie să urăști. Amploarea sentimentelor e colosală, emoțiile sunt țicneli, cuvintele se scrâșnesc sau se gâjâie, dacă sunt scrise trebuie să iasă din pagină, să verse sânge și fiere, trebuie să aibă font mărimea 80 și să fie cu bold, să aibă - prin definiție - majuscule. Secta se marginalizează și se auto-marginalizează, vorbește celor puțini, doar ei pot duce greutatea psihică a înțelesului sectei. Iar secta - neavând ce face - se mândrește: "suntem puțini și buni, suntem selectați și de elită într-un univers insalubru, neștiutor, idiot." Nimeni n-are voie să-și dea seama că incapacitatea sectanților de a comunica persuasiv cu cei care nu sunt deja convertiți condamnă secta la dispariție fizică și este un verdict dur cu privire la atractivitatea ei.

O religie se pliază pe necesitățile unei comunități. Face vorbire, direct sau indirect, despre fondul activității umane, de la principiile creșterii unui copil până la politică externă, de la relațiile de prietenie până la gastronomie și muncă.

Secta vorbește despre ce vrea liderul. Ce nu spune liderul secta nu știe și nu gândește. Dacă liderul îl înjură pe X, X devine subiectul fundamental de discuție în sectă, singurul lucru care merită discutat. Secta nu vine cu propuneri de subiecte, nu analizează în viitor, nu iese din pasul neuronilor liderului. Secta nu observă puncte slabe, nu identifică puncte tari. Secta e veșnic pasivă și veșnic în întârziere.

Credincioșii unei religii au dubii, au frământări, au ezitări, greșesc.

Membrii unei secte nu ezită niciodată. Se văd pe ei înșiși drept atomi pe săgeata trasă veșnic la țintă de lider, se percep pe ei înșiși drept picături de rouă pe arborii din castelul gândirii liderului, se consideră fragmente infinitezimale de scrum din scrumiera liderului; se luptă pentru a demonstra cât de aproape pot ajunge de lider prin pasiunea pentru el.

În religie autoritatea vremelnică (preot, rabin, Papă, episcop, etc) e supusă greșelii. Încălcarea normelor se pedepsește conform regulilor interne, indiferent cine ai fi.

În sectă liderul e sus-pus greșelii, el nu greșește niciodată, el prin acțiunile redefinește ce este "greșit" și ce este "corect".

O religie are artă.

O sectă are urlete.

O religie are clădiri.

O sectă clădește cultul liderului. Întru eternitate.

O religie are muzică.

O sectă are scandări asurzitoare apropo de genialitatea Liderului, atotputernicia Sa, capacitatea Sa extraordinară de a ghici viitorul, de a reacționa corect, de a planifica strategic. De obicei cu cât erorile, gafele și greșelile liderului în aceste privințe sunt mai evidente cu atât volumul scandărilor e mai mare, ochii ies mai mult din orbite, gingiile sunt mai vizibile, pulsul e mai ridicat.

Unele secte devin religii, dar nu toate. Și asta pentru că unele secte devin Jonestown (detalii).

miercuri, 4 martie 2015

Despre televiziunile de știri - opinie personală

Modelul de funcționare al majorității talk-show-urilor politice din România este deficitar spre dezastruos.

Cu mici excepții se caută "oameni care să umple scaune". Ești moderator, ai emisiune la ora 21, vrei să faci emisiune despre Ucraina și un pic despre viitorul lui Băsescu în PMP, chemi oameni cu expertiză pe politică externă și alții pe analiză politică. OK, dar la ora 17 se schimbă totul pentru că a apărut un scandal într-un liceu și deci trebuie vorbit despre învățământ, cu cinsprezece minute înainte să înceapă emisiunea zice Ponta ceva despre sistemul de sănătate, în mijlocul emisiunii are loc un accident de avion prin Brașov și se vorbește despre el 20 de minute pentru că ... pentru că.

(Nu mai pun la socoteală arestări).

Rezultatul e o harababură colosală și cvasi-continuă. Supraviețuiesc fără să se facă de râs sau să pufnească de râs prin studio cuțitele elvețiene ex. Tatoiu sau mono-tonii, ex. orice-ar-fi-concluzia-e-jos-Băsescu, deși epoca lor se stinge și ea.

În studio ajung oameni nepregătiți *pe subiect*. Dacă sunt invitat la o emisiune despre învățământul preuniversitar în mod obligatoriu mă pregătesc cu niște informații sociologice despre domeniu. Dar deseori nici nu se mai anunță subiectele - n-are sens, oricum se vor schimba de 4 ori în 5 ore.

Lucrurile nu stau mai bine pentru politicieni. Fiecare are o responsabilitate, experiență de viață sau o pregătire. Rareori ajung să o fructifice în contextul emisiunii. Foști miniștri ai Mediului se pomenesc obligați să discute despre votul în diaspora sau arestarea unui om de afaceri pe care nu-l cunosc, viitori miniștri ai Economiei trebuie să producă verbal puncte de vedere privind estul Ucrainei sau despre Simona Halep, experți pe agricultură sunt presați să-și dea cu părerea despre înzestrarea armatei sau bursa din New York. Și, nesurprinzător, se fac de râs, emit platitudini sau se crispează. Message box-urile partidelor sunt mereu, mereu, mereu în urma realității și nu e vina nimănui. Publicul vede asta și politicienii se decredibilizează cu partidele lor cu tot.

Efectul pentru spectator e o vânzoleală verbală mediocră, lipsită de informații sau utilitate. Pătrund oarecum atacurile la persoană, mesajele bidimensionale, parti-pris-urile. Contribuțiile reale sunt rare. Exact ca la partide, oamenii de calitate se îndepărtează de studio-urile TV sau nici măcar nu vor să ajungă acolo.

La bază se află o suprapunere greșită între:
a) a da informații rapid
și
b) a da informații în context/profunzime.

Cele două lucruri sunt diferite și trebuie tratate diferit. Acest lucru ar fi evident oricui ar urmări televiziuni de știri din alte țări. Există breaking news și emisiuni pe fond. Una este știrea privind un accident la o instalație de gaze într-un cartier din Oradea sau un subiect care apare pe agenda publică cu două ore înainte de emisiune, când deja lista de invitați e finalizată și hiperfinalizată, altceva e dezbaterea detaliată privind lumea politică în care pășim din cauza noului cod electoral. Dar în România acest lucru e în genere ignorat. Se încearcă cu disperare formarea unei struțo-cămile grețoase și obositoare și pentru moderatori, și pentru telespectatori și pentru participanții din studio. Astfel, emisiunile nu au identitate decât prin realizatori (care pot să plece bine mersi de la un post la altul).

În câteva locuri și câțiva jurnaliști încearcă cu timiditate separarea celor două aspecte în spații diferite, bine etanșeizate. Trebuie să existe răspuns rapid dar și emisiuni cu subiecte clare, bine definite. Să știu, ca telespectator, că există pe postul X, vineri de la ora 21 dezbatere pe evenimentele politice ale săptămânii, cu oameni pregătiți și informați. Sau că emisiunea jurnalistului Y se ocupă *întotdeauna* de economie. Nu întâmplător așa se creează și brand-uri de succes. Că dacă apare un breaking news că plouă tare de tot în municipiul Iași știrea respectivă e prezentată și închisă, nu ajunge să canibalizeze toată emisiunea, nu sunt puși să vorbească despre acest fenomen meteo și despre implicațiile sale cei aflați în studio, adică ... un poet, un secretar general de partid și o reprezentantă a mișcării feministe din România.

În practică, fără ca exemplul meu personal să fie senzațional:

- ca telespectator nu mă mai uit la televiziunile de știri decât extrem, extrem de rar deși prin natura meseriei ar trebui să fiu dependent. Facebook-ul e mai rapid, în ziua oricărui scrutin Twitter-ul e fundamental, site-urile și blog-urile au mai multă analiză, eu controlez prin click-uri cantitatea de platitudini, nu mai trebuie să fiu expus pasiv la valul de mediocritate creat de oameni disperați că sunt pe lângă subiect.

- ca invitat îmi selectez cu din ce în ce mai multă grijă emisiunile și posturile. Doar bunul simț mă împiedică să zbor din studio când, cu zece minute înainte de începutul emisiei, aflu că subiectele nu mai sunt A, B și C (pe care am expertiză, discuții pe care pot să contribui) ci Ț, W și Ș (de care nu-mi pasă de fel și la care nu mă pricep). Așa că încep să evit televiziunea sau realizatorul acela cu totul. Nu e răutate aici, e logică. Prezența mea în studio nu e niciodată remunerată, ba chiar înseamnă consum de timp liber pe care aș putea să-l petrec în o mie de alte feluri. Dacă în plus mai particip și la o emisiune despre un subiect cu care sunt paralel, zău... n-are sens să continui. Acord credit celor care sădesc noul mod de a face televiziune politică (care, pentru cine cunoaște vestul, e ... singurul fel). Pentru că pe cel actual nu-l plac, nici ca telespectator nici ca (potențial) invitat.