Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 19 aprilie 2017

Demografia schimbă România: bizara relație dintre Cluj și București

Municipiul Cluj a devenit în ultimii ani gazda concertelor de fel și chip, în timp ce Bucureștiul are un profil mai complex: și centru IT, dar și bază puternică de susținere pentru un tradiționalism refractar la schimbări. Victoria lui Firea nu e întâmplătoare, popularitatea lui Firea nu e întâmplătoare, locul unu obținut de Ponta în primul tur al alegerilor prezidențiale în 5 sectoare din 6 nu e nici el o întâmplare. Contrareacția prin proteste din ce în ce mai mare nu e nici ea un accident.

În spate se află demografia care, parafrazând o zicală populară despre pumni, "nu are minte", nu are milă și nu poate fi cârmită ușor.

Să pornim de la elementele de bază. La ultimul recensământ, Cluj-Napoca avea 324 de mii de locuitori cu domiciliul (adică carte de identitate cu adresa) în oraș, iar București 1,88 milioane. Un raport de 5,8-la-1 în favoarea capitalei.

De la recensământ și până acum, adică din 2011 și până acum, situația s-a schimbat în două feluri:

1) raportul a scăzut cu rapiditate, tinzând deja spre un 4-la-1.
2) Bucureștiul, deja un oraș în care tinerii aveau o pondere mai mică în populația totală decât în cazul Clujului, a devenit "și mai în vârstă". Când spun asta nu mă mai refer doar la populația cu domiciliul oficial, ci la populația totală.

Iar aceste două fenomene vor continua bine-mersi și în anii următori. În perspectiva lui 2020 vorbim de un raport de 3,3-la-1.

Ce se întâmplă? Păi, ce definește demografia unui oraș?

1) Migrația internă. Cum România nu are o tradiție a migrației interne a forței de muncă necalificate, cel mult fiind vorba de a munci în orașul mai bogat din județul tău sau dintr-un județ apropiat, un factor important îl reprezintă mediul universitar.

La o populație totală de 5,8 ori mai mare (în 2011), București are doar de două ori mai mulți studenți decât Clujul și, în funcție de ce cifre găsim, chiar de doar 1,8 ori mai mulți. Ponderea și impactul studenților asupra populației totale a orașului sunt mai mici în București decât în Cluj și lucrurile au stat așa dintotdeauna.
Până acum un deceniu acest lucru nu conta foarte mult. Între timp însă Cluj-ul a crescut economic și a devenit o opțiune autentică pentru absolvenți. Nu mai este doar o haltă între localitatea de naștere (Bistrița, Satu Mare, Sibiu, etc) și localitatea unde se merge la muncă (București sau un oraș din străinătate). Un fenomen similar are loc și în municipiul Iași, dar la dimensiuni mai mici.

Efectul? 28% din populația Cluj-ului cu domiciliul în oraș are între 20 și 34 de ani. Dacă adăugăm și pe cei care locuiesc în oraș dar au adresa din cartea de identitate în altă parte, ajungem la 37% din populația totală a orașului. La București valorile corespondente sunt de 19% și respectiv 23%.

Să privim și altfel lucrurile. În Cluj își stabilesc reședința în fiecare an 10 mii de persoane și pleacă în alte localități din țară maxim 1900. Creștere netă de cel puțin 8 mii pe an. În București, se stabilesc între 25 și 35 de mii și pleacă în alte localități din țară (în Ilfov sau chiar... Cluj) 15-20 de mii. Raportul dintre creșterea celor două orașe fluctuează între egalitate și 2-la-1 în favoarea Bucureștiului, mult inferior acelui 5,8-la-1 de la care pornim în 2011. Bucureștiul gâfâie, la Cluj 14% din populație (oficial) nu trăia în oraș acum cinci ani...

2) Migrația externă. Înainte să aruncăm un ochi pe cifre: când vine vorba de marile orașe nu se pleacă în străinătate doar pentru bani mai mulți. Bucureștiul e afectat serios de lipsa calității vieții, lucru din ce în ce mai transparent celor care vizitează, măcar în trecere, un oraș similar din străinătate. Traficul e prost ca la Cluj, în rest punct cu punct - spații verzi, poluare, transport în comun, birocrația locală - capitala e inferioară atât Cluj-ului cât și Budapestei sau (haha) Londrei. Niciuna din probleme nu prezintă interes pentru primărie - asta în cazul în care ar fi capabilă să încerce să le rezolve - întrucât baza sa electorală e în altă parte.

Iar bucureștenii știu asta și acționează în consecință.

Conform INS migrația externă definitivă dinspre Cluj spre străinătate e de 280-320 persoane/an. Dinspre București e de minim opt ori mai mare (cotă atinsă în 2013) și până la de douăzeci de ori mai mare (2014). Raportul 5,8-la-1 nu se menține... din București se emigrează în droaie.

Și nu emigrează pensionarii.

3) Spor natural: nașteri vs. decese.

Demografia funcționează geometric. Atragi la tine în oraș mulți oameni tineri, de vârstă fertilă? Vei avea copii mulți și, implicit, peste ceva ani, iarăși mulți oameni tineri, de vârstă fertilă și deci mulți copii etc etc etc. Gonești tinerii? La revedere natalitate, deci la revedere și natalității de peste 20-30 de ani...

Din fericire aici matematica e mai simplă. În contextul în care România are un spor negativ ( = mai multe decese decât nașteri) de 75 000, Cluj-ul are mai multe nașteri decât decese an de an, fenomen cel puțin bizar pentru țara noastră, iar Bucureștiul un deficit de 3000/an. Iar valul deceselor din București încă n-a început... în deceniul următor 450 de mii de bucureșteni, cam cât un Cluj mai dodoloț, vor păși în lumea celor drepți.

Unde orașele seamănă este un dezechilibru de gen care explică parțial valorile disonante față de restul țării. La categoria de vârstă 20-34 de ani, la fiecare 100 de bărbați din București există 105 femei; în Cluj la 100 bărbați corespund numeric 111 femei, în timp ce în restul țării doar 93. Că ești un bărbat tânăr care vrea să înceapă o familie sau că dorești o relație pur erotică, e mai ușor să îți îndeplinești obiectivul în metropolele României decât într-un orășel mic sau în mediul rural. Iar acest lucru schimbă totul, de la tonul unui protest până la rata infracționalității sau prioritățile generaționale.

Ce înseamnă toate astea, în rezumat?

București-ul e o rană care supurează, orașul-dormitor în care locuitorii ar prefera să nu doarmă de fel (și, cu câte noxe li se strecoară pe fereastră, cine-i poate blama?). Se migrează la Cluj, se migrează la Sibiu, mai nou la Iași, se migrează la Milano sau la Dublin sau la "casă în Ilfov" (o iluzie cândva sacră, ea însăși pe cale de nimicire datorită infrastructurii deficitare). În cuvintele jurnalistei Elena Deacu, "Bucureștiul e orașul unde faci banii cu care să pleci să vizitezi orașe civilizate și frumoase". Un alt jurnalist, Teodor Tiță, punctează într-un articol solid starea de anxietate în care se regăsesc mulți din locuitorii tineri ai capitalei, care simt că orașul se apropie de starea de debandadă a Kinshasei mai degrabă decât de traiul predictibil, curat și civilizat al unui oraș vest-european. Dezvoltarea în cifre a economiei orașului e un adevăr parțial, trădat de scăderea constantă a numărului de locuitori (adică ... a plătitorilor de taxe, lucru de care primăria municipală cu 50 (!) de consilieri nu prea pare să-i pese). Între norurile de rapt, șmen și șperț, infrastructura se prăbușește: deși populația scade, capacitatea mijloacelor de transport în comun de a duce oameni din punctul A în punctul B scade cu și mai mare repeziciune. Cine nu vede legătura între traficul infect și protestele stradale anuale este invitat să o facă. Fluviile au deseori la bază râușoare.

Cluj-ul trece și va trece prin alt tip de criză. Economia orașului este în schimbare, iar modelele orașelor în creștere sunt intraductibile pentru o municipalitate românească (Shanghai? Nairobi? Dacca? San Francisco?). Limitările obiective de natură geografică apasă deja greu, creând scenariul "Berlin": chirii care scot din oraș locuitori, tragedii autentice dar de ne-evitat ("Aș dori să trăiesc aici, îmi place enorm orașul dar nu-mi mai permit, ajutați-mă!"). În cazul în care paradigma economică generală va fi funcțională în continuare, cuvântul Cluj-ului va deveni din ce în ce mai important în acest secol. Contează mult și competiția regională (mă uit la tine, Timișoara), dar atracția pentru emigranții interni e mai mare în Cluj decât în cazul capitalei Banatului, adică aproape dublă, ceea ce e deocamdată decisiv.


joi, 13 aprilie 2017

CRIB face și vede numai CRIB

Ne aflăm într-o revoluție tehnologică, denumită pe scurt "post-industrială". Influența ei trece dincolo de elementele concrete, gen informatizarea; ea schimbă și stiluri de viață, valori, percepții asupra sinelui și altora. Legăturile sociale sunt mai rapide dar de mai slabă intensitate, ritmicitățile previzibile sunt înlocuite cu exploziile haotice de emoție, autoritatea exercitată de sus-în-jos e înlocuită de rețele participative fără lideri, etc.

În România partea societății rămasă pe dinafară - din motive economice sau pur și simplu pentru că nu se poate adapta - s-a refugiat în mod logic în tipologia românească anterioară celei post-industriale, adică în CRIB = Comunismul Ruralo-Industrial Balcanic. "Comunism" pentru că autoritatea partidului aflat la putere ar trebui să nu fie vreodată chestionată iar suprapunerea între stat și politică e considerată naturală. De asemenea, ideologic și cultural se copiază ce exista în comunismul românesc ceaușist (care la rândul său plagia legionarii). "Rural" pentru că aproape jumătate din populație, în 1989 sau acum, locuiește la sat, iar normele respective au importanța lor pentru sistem. "Industrial" pentru că, pentru o parte a populației, s-a realizat o integrare parțială în logica economică și socială a lumii coșului de fum, strungului și furnalelor. "Balcanic" pentru că eficiența statului e redusă, corupția e normală iar canalele non-formale de obținere a resurselor de orice tip primează. Cele patru elemente, după cum observi, se influențează reciproc.

CRIB nu e un partid și nici o generație, ci un curent de idei și un set de valori. Misiunea CRIB nu e ușoară: a te lupta cu o revoluție tehnologică e dificil până și pentru nord-coreeni, darămite pentru o nație europeană. PSD și ALDE, în speță, nu sunt chintesența CRIB ci modalitatea de exprimare a CRIB în spațiul politic.

Important în lunile trecute și în anii ce urmează este că CRIB nu înțelege revoluția post-industrială și nici segmentele care sunt sub puterea ei. Tot ce vede CRIB trebuie tradus în ... limba CRIB. De aceea, de exemplu, protestele anti-OUG 13 au fost citite de PSD și ALDE drept o conspirație planificată de un grup redus de elite umbroase. S-au folosit până și ideile lui Nicolae Ceaușescu din 20 decembrie 1989. (CRIB e CRIB indiferent ce an e în calendar).  În lumea CRIB nu există autonomie sau independență: ieși în stradă pentru că ți s-a zis de către o persoană cu statut superior să ieși în stradă. (Vorba lui Dragnea, "oamenii noștri nu mai pot fi ținuți în frâu." Care frâu? Poți să spui asta în secolul 21 în Europa? Într-o democrație? Nu, evident că nu, dar în lumea CRIB da, poți s-o spui, e chiar natural.) Implicit un protest nu poate fi decât organizat de structuri formale, chit că mai puțin vizibile. De asemenea, ideea de a protesta împotriva corupției e de neînțeles pentru CRIB. Corupția e calea normală a lucrurilor. E dreptul celor aflați la vârful CRIB, drept căpătat pentru că au ajuns la vârf. Restul societății trebuie să plece capul și să pipăie firimiturile. Așa e normal, așa e CRIB să fie.

Am sugerat mai sus că, atunci când vorbesc despre CRIB, nu fac apel doar la o filosofie. Consecințele sunt concrete. Un exemplu nostim îl reprezintă, iată, propunerea de schimbare a regimului fiscal:

1)  Persoanele autonome dispar; toți aparținem unei gospodării. Trecem de la individ la colectiv, de la răspunderea individuală la cea de grup. Suprem ne-urban; ideal pentru modelul tradițional rural din România sau de la est de Carpați, mai generic vorbind. Sau pentru orice zonă din Europa de dinainte de 1700.

2) Că-i 1870 sau 1950, românii trăiau în spații bine definite, în genere în rural. Mobilitatea geografică era mică iar familiile stabile sau extrem de stabile, deci și mobilitatea socială era redusă, fiind provocată în principal de căsătorie și deces, adică două evenimente per viață de om. Practic, mutarea se făcea doar sub controlul statului, aproape întotdeauna în contextul urbanizării. Statul dându-ți apartament, îți schimbai și adresa din buletin, semnalând deci statului unde ești. Schimbarea drumului de viață așa, tam-nesam, era science fiction. Lumea în care sute de mii de locuitori se nasc în localitatea A, fac facultatea în localitatea B, muncesc acolo o perioadă, după care pleacă la muncă în alt oraș C pentru un salariu mai mare (și, de ce nu, la câțiva ani după aceea în municipiul D), locuind în 4 localități doar între 17 și 32 de ani este post-industrială.

3) Responsabilitatea în relația cu statul e preluată de consultanții fiscali. Statul își recunoaște incapacitatea de a opri economia neagră prin mijloace indirecte și își manifestă prezența concret. Nu întâmplător Facebook e plin cu clipuri din filmul "Moromeții": sistemul utilizat atunci era cel propus de acum.
Să ne amintim că în secolul 19 statul, în Vechiul Regat, a fost mijlocul de educare și stăpânire a marei mase a populației, în genere analfabetă și săracă. România post-industrială a luat-o înainte imprimantelor cu ace din instituțiile statului. Dar CRIB nu poate înțelege asta.



Un cântec care îi face și acum pe oamenii CRIB să lăcrimeze de emoție conținea următoarele versuri:
"Trăim decenii de împliniri măreţe
Trăim decenii de muncă şi avînt
Trăim decenii de vis şi frumuseţe
Trăim decenii de înţelept cuvînt
Visăm decenii trăite în demnitate
Visăm decenii de suveranitate
Visăm decenii de mîndru eroism"

Nu vor fi decenii, vor fi ani, dar ani de conflict puternic, în special dacă migrația spre spațiul anglo-saxon nu se relansează. Nu e vorba de partide aici sau de o figură sau alta. După Dragnea va urma Olguța sau Firea, dar melodia va rămâne aceeași. Iar finalul confruntării e ireversibil. În medie, tot acest text ți-a luat 5 minute și o secundă să-l citești. În acest timp, statistic vorbind, au murit 2 cetățeni români pentru care tot ce se întâmplă acum în România era extrem de dificil de suportat, o rupere dură față de ritmurile vieții trăite de ei din copilărie până la pensie, o încălcare continuă a valorilor tradițional-naționaliste în care au fost educați și tot în același timp a căpătat drept de vot un tânăr de 18 ani, pe care e mai greu să pui șaua dacă ești CRIB pentru că nu-l înțelegi, e la fel de îndepărtat de tine precum o specie extraterestră.


marți, 7 martie 2017

România în care PSD e fericit

V-ați uitat în ultimele săptămâni la fețele liderilor PSD? Sunt activi, dinamici, agresivi, furioși, batjocoritori dar niciodată, niciodată fericiți. Ceva le scapă, ceva ei nu controlează și ei simt asta. Nu e vorba aici doar de o instituție (DNA) sau de un președinte (Iohannis) sau de o parte a populației (cei care au ieșit și vor ieși în stradă, precum și cei care-i susțin pe tăcute). E ceva mai profund.

Cred că are de-a face cu România ca atare. Ca să ne imaginăm România în care liderii PSD s-ar simți bine, mulțumiți și liniștiți, ar trebui să facem nouă modificări față de cum stau lucrurile acum. Nouă, nu șaptezeci sau cinci sute treizeci și trei! Doar nouă schimbări în profilul acestei țări:

1) Reducem populația la jumătate (mai puține guri de hrănit) dar mărim numărul de județe la 118, astfel încât să existe cât mai multe funcții aparent înalte care sună bine, aparate administrative cât mai stufoase, o pondere cât mai mare a bugetarilor în totalul populației - iar bugetarii sunt vulnerabili, întrucât depind financiar și nu numai de voința celor care au puterea în stat.

2) Dăm delete la IT, advertising și cam toate serviciile post-industriale. Sectorul privat e cvasi-non-existent. Multinaționalele sunt absente. Toate băncile sunt deținute de stat. Elita care are statul ți-a vândut ceasul care te trezește dimineața, elita care are statul a cumpărat la suprapreț-pentru-șpagă autobuzul care te duce la muncă, elita care are statul deține fabrica unde muncești, elita care are statul e proprietară pe magazinul de unde cumperi cina și elita care are statul controlează pe față sau indirect postul de televiziune la care te uiți înainte de culcare (detalii la punctul 5). Important aici e că interesele haitei care a ocupat statul sunt omniprezente: lor le dai non-stop banii tăi și ești expusă/expus la propaganda lor și doar a lor.

3) Fără munți, fără mare. Zero turiști străini, zero porturi, contactul direct cu străinătatea e ușor de controlat.

4) În capitală ținem deschise toate fabricile din comunism. 40% din locuitorii orașului lucrează în industrie, exportând bunuri de calitate inferioară spre, să zicem, Africa sau fostul URSS. "Salarii mici dar zi mersi că măcar ai un loc de muncă!" Studenții sunt o cantitate neglijabilă și în genere nu se mobilizează (vezi punctul următor). Proteste nu există niciodată.

5) Internet-ul e livrat prin intermediul unei singure firme care este de stat. Oricând accesul unui cetățean sau al mai multora la Internet poate fi oprit cu lejeritate. Mass-media de stat primește subvenții. Cea privată depinde de rețeaua de distribuție a statului (de la infrastructura de transmisii TV și radio până la chioșcuri) și implicit e prietenoasă față de putere.

6) Schimbăm alfabetul, astfel încât cultura occidentală să pătrundă mai greu spre deloc. Țara nu e membră UE și nici NATO. Deci fără interferențe din partea ambasadorilor străini. Elita care deține puterea nu răspunde în fața niciunui standard.

7) Oamenii mor în medie la 69 de ani. Exact vârsta dincolo de care scade enorm capacitatea lor de a veni la vot. Practic, ce se întâmplă e că de la 40 de ani încolo votezi astfel încât să ai la pensie liniște și stabilitate, încasezi doar câțiva ani pensia și pac, dispari din corpul electoral. Atât politic cât și economic, beneficiul tău pentru sistem e maxim: votezi deseori și consumi puțini bani.

8) Dar contează oare votul? Există partide. Însă nu prea reușesc să intre în parlament. 95% din mandate sunt date sindicatelor, ONG-urilor false, controlate de guvern, instituțiilor prietenoase puterii sau "asociațiilor cetățenești" ale căror lideri - uneori pe față - sunt baronii locali.

9) Oamenii nemulțumiți, câți or fi, știu că nu e recomandat să rămână în țară întrucât li se pot întâmpla tot felul de accidente și incidente, cel mai blând dintre ele fiind arestarea și condamnarea la închisoare pentru propagandă împotriva statului (adică de fapt puterii). În consecință ei emigrează și, în cel mai rău caz pentru putere, scriu blog-uri din țări vecine. Blog-uri care în genere nu pot fi accesate din țară, vezi punctul 5.

O astfel de țară nu stă roz-bombon din punct de vedere economic. Dar marea majoritate a oamenilor sunt mulțumiți cu puțin și țin capul plecat. Contactul cu valori sau norme de comportament externe este redus la minim, deci ei nu știu că ar putea fi și altă cale. Multora le-ar fi oricum teamă de vâltoarea unei vieți în care statul nu e principalul furnizor de resurse.
Nici nu trebuie date ordonanțe de urgență sau legi de grațiere pentru a salva pe corupți: legea pur și simplu nu este respectată și, mai mult, nimeni nu s-ar gândi să ceară celor aflați la putere să o respecte. Lipsa de transparență e norma. Pentru cei ce nu fac parte din elită, alcoolul e iluzoria salvare dintr-un cenușiu etern.

Această Românie virtuală, pe care PSD vrea să o creeze și la care visează cu ochii deschiși, această Românie paralelă există deja.

Se cheamă Belarus.

sâmbătă, 25 februarie 2017

De ce melodia "Antiexemplu" (Carla's Dreams) e imnul secret al PSD

Cântecul este ăsta:

https://www.youtube.com/watch?v=Y-aVSs9ftiM

Să luăm versurile și să le separăm în propoziții sau fraze, ca și când n-ar fi vorba de un text poetic ci de o conversație sau mărturisire.

Dacă facem asta observăm că melodia e inițial construită pe o serie de contraste. PSD - sinele poetic / eu-l / autorul - vorbește restului societății. Totul debutează ironic, în spiritul antipatiei PSD față de tinerii frumoși, inteligenți și liberi:

1) "Ești tu oare ce-ai visat să devii, dar eu nu?"
2) "Ești sincer și tu, aproape perfect, dar eu nu"

Rapid însă PSD începe să devină serios, atingând probleme reale:

3) calitatea vieții, incomparabil mai înaltă în zonele geografice și socio-demografice unde au existat demonstrații majore anti-OUG 13: "Ai viață superbă (...) dar eu nu"

4) nivelul de trai mai înalt al oamenilor din afara spațiului de control al PSD, acest spațiu fiind în genere mediul rural și orașele mici, dezindustrializate și rămase fără soluții economice: "îți iei tot ce vrei mereu, dar eu nu!"

5) calitatea superioară a educației pe care părinții din afara arealului țuică-vodcă-sărăcie o asigură copiilor lor: "ești părinte exemplu (...) dar eu nu!"

6) calitatea educațională mai înaltă a tinerei generații prin comparație cu românii vârstnici, o realitate statistică ușor umflată de ascensiunea universităților particulare: "ai fost copilul perfect, dar eu nu".

În strofa următoare PSD se analizează pe sine într-o cheie negativă. Tristețea incomensurabilă a PSD e evidentă din modul exagerat în care își prezintă propriile defecte, mărind deseori în mod artificial amploarea sau impactul respectivelor defecte asupra României ca atare. Acest lucru are un scop poetic - crearea de emoție, de simpatie, sugerarea faptului că e vorba de o mărturisire sinceră. Concret e vorba de:

1) management-ul României ca țară sau al localităților manageriate de primari PSD, unde până și menținerea la o cotă acceptabilă a infrastructurii e dificilă datorită lipsei de competențe sau de viziune: "eu nu am săpat o fântână"

2) incapacitatea PSD de a finaliza Catedrala Mântuirii Neamului : "nu am zidit vreun templu"

3) comunicarea publică cu persoanele care nu-l simpatizează, deseori stridentă, vulgară și jignitoare: "eu nu am fost prietenos uneori"

4) abandonarea câtorva din principiile cheie de funcționare ale Partidului Comunist Român, principii care din anumite puncte de vedere ar fi fost utile în administrație sau în politică: "nu am mers prea des la părinți"

5) utilizarea sub-adecvată a TSD (Tineretul Social Democrat), văzut prea des drept un furnizor de resurse umane necalificate pentru campanii (lipit afișe, înmânat flyere, etc) și prea puțin drept un furnizor autentic de soluții pentru viitor: "nu mi-am cuprins prea des copiii"

6) toleranța extrem de scăzută față de opinii diferite față de cele ale conducerii centrale: "n-am făcut public strânsul din dinți"

7) incapacitatea de a asigura un grad înalt de mulțumire persoanelor aflate sub influența directă a PSD, incapacitate translatată în grave disfuncții psihologice și sociale: "beau prea mult uneori fara nici un motiv"

8) Lipsa de umor, de relaxare din PSD, partidul fiind mereu pradă unei teorii lugubre a conspirațiilor: "mă îmbrac uneori prea funebru"

9) închistarea PSD în relația cu propriul electorat, incapacitatea de comunicare cu alte segmente ale societății, rămânerea în bulă: "nu sunt prea activ social". Pare șocant să vedem aici versul "nu am nicio insignă de membru", dar să nu uităm că PSD este izolat de restul societății românești - nu mai e membru, metaforic vorbind, în nimic și în nicio structură în afară de el însuși.

PSD concluzionează: "Sunt doar un om ce trece prin timp, greșind zi de zi și învățând" - aparent o atitudine ce ar trebui să dea speranță atât PSD cât și restului societății. Însă PSD însuși se evaluează autocritic ("Nu sunt exemplar") și conchide cu pesimism că drumul său se apropie de final - baza sa demografică e pe cale de dispariție iar răspândirea tehnologiilor moderne face din ce în ce mai dificilă exercitarea unui control de fier asupra societății românești ca atare: "Am doar timp limitat". Partidul speră că finalul existenței sale va servi un scop mai înalt societății, permițând ca în viitorul apropiat să nu mai existe formațiuni politice care să repete greșelile sale: "Dar poate voi fi un antiexemplu istoric curând".

joi, 9 februarie 2017

Criza următoare

Răsuflând a ușurare în sfârșit, conducerea PSD se pregătește să pună protestele între paranteze. Sunt sigur că acum încep să prolifereze în interior explicațiile aparent soporifice vizavi de ce s-a întâmplat. De exemplu, "totul a fost o manevră a lui Soros". Sau "totul a fost creația PNL și USR". Sau "România a fost atacată în acele zile cu raze psihotronice, oamenii au fost manipulați de către reptilieni să iasă în stradă". Par fantastice, dar să nu uităm că PSD are capacitatea de a se auto-mistifica cu mare dezinvoltură odată ce se îndepărtează în timp de o criză ce l-a surprins. Comparați ce spuneau PSD sau Victor Ponta în decembrie 2014 (aici) vizavi de motivele înfrângerii de la prezidențiale cu ce spun acum. Acest mecanism e de altfel și logic: recunoașterea unor probleme autentice implică adaptare, adică un consum de energie. Partidul, ca orice organizație imensă și nu foarte tânără, are o inerție apreciabilă. Există deci o tentație imensă de a nu face nimic și de a da crez afirmațiilor că a fost vorba de o variație inexplicabilă de la normalitate. Jurnaliștii sclavi vor să-și satisfacă stăpânii ca să fie plătiți în continuare, spunându-le că totul e OK, iar stăpânii vor să fie satisfăcuți, adică să-și mențină respectul de sine. Cererea se întâlnește perfect cu oferta.

Chiar și așa, explicațiile soporifice sunt aparente, adică au un punct slab. Până și pentru cei care le cred, ele nu elimină probabilitatea ca viitoare proteste să aibă loc din nou. L-a oprit PSD pe Soros de la a mai interveni în România? S-a construit o protecție anti-raze psihotronice? Nu. Las deschisă deci posibilitatea ca PSD să vrea să reacționeze.

Direcțiile sunt în consecință următoarele:

1. PSD ignoră tot ce s-a întâmplat, zilele se șterg din memoria colectivă a partidului pe baza unei explicații simple dar deficitare, de genul celeia menționate mai sus. Conducerea va călca din nou pe bec, va urma o nouă criză, poate de dimensiuni mai mici, poate de dimensiuni mai mari. Reamintesc că evenimentele mari din istorie nu au neapărat fitile gigantice. Revoluția din '89 pornește de la evacuarea (nu arestarea) unui pastor reformat aparținând unei minorități etnice, evacuare ce nu are loc în cel mai mare oraș al României. Uciderea unui arhiduce de către un adolescent (1914) duce la un război ce cauzează prăbușirea a trei imperii imense (rus, german, austro-ungar). Șirul de revoluții al primăverii arabe începe cu un vânzător stradal din Tunisia care își dă foc pentru că a fost tratat urât de către poliție. Etc.

Partidul va pregăti următorul asalt la adresa justiției cu un pic mai multă grijă. În PSD, asta înseamnă că "RTV va fi mai eficient", că pensiile vor fi mărite cu 1% cu o lună și ceva înainte, că Antena 3 va fi re-cooptată și că postacii vor avea material. Total inutil, rezultatul va fi mai mult ca oricând două trenuri care merg în paralel și în direcții opuse...

Între timp, migrația va fi încurajată cam pe modelul "Fidel Castro": 'plecați odată, ăștia care nu sunteți de acord cu noi, și lăsați-ne cu România noastră, cea pe care o știm, fără luminițe!' Problema e că nu prea mai ai unde să migrezi. Din motive politice, SUA și Marea Britanie nu mai sunt nici pe departe atât de atractive precum erau acum 5-10 ani. Italia și Spania au deja problemele lor economice. Din motive culturale și lingvistice nu toți românii pot emigra în Germania. Strict ca ipoteză, o parte din energia protestelor se datorează faptului că nu se mai poate fugi nicăieri. Soluția individuală tradițională și preferată în România celor colective, adică emigrația, e cam în declin.

2. PSD scoate nuiaua. Îl citez pe Adrian Dumitru Buzatu (corecturile sau adăugirile mele între paranteze drepte):

"- Singurul protestatar din Odobești tocmai a fost chemat în instanță de către primarul PSD.
- În București, cel care a proiectat mesaje în Piața Victoriei a fost chemat azi la Poliție.
- Orașul cel mai vocal anti-penali din provincie, Clujul, primește de 13x mai puțini bani pentru drumuri decât Teleorman. [ca % din populație de fapt Sibiul a fost cel mai activ, dar nici el n-a scăpat, detalii mai jos]
(..)
- Oamenii din județele roșii sunt amenințați că dacă ies împotriva PSD își pierd serviciul
(..)
- cei de la PSD cer SRI-ului să ancheteze multinaționalele care au dat liber angajaților pentru a merge la proteste
(..)
- Judecătoarea care l-a închis pe Voiculescu a fost dată azi afară din magistratură.
- ieri, parlamentarii PSD din Sibiu au votat impotriva bugetului de investitii pt judetul Sibiu.
- la Brașov PSD nu a alocat niciun ban pentru aeroport și pentru spitalul municipal."

Adaug că:
- verificări de fel și chip au început împotriva business-urilor mici care au susținut protestele (un exemplu aici)
- o editură care dorea să scoată o carte despre proteste a anunțat brusc anularea proiectului, returnând banii cumpărătorilor (șefii editurii declarând că au primit mesaje că "nu e oportun", o formulă favorită a cenzurei pre-1989 conform lui Liviu Avram)
- Iași-ul de asemenea a fost vitregit la buget (pedeapsă pentru Chirica).
Aș include în această categorie și discuțiile insistente privind suspendarea lui Iohannis, deocamdată amânată: "vrem tot".

[ Rog a se observa o ironie: partidul care face vorbire de "inamicii care vor ruperea țării" în mod activ sabotează municipalitățile din afara sudului; același sud conține cam toți miniștrii (detalii), PSD Moldova și PSD Ardeal rămânând cu firimituri. PSD e mult mai fracționat decât țara... ]

Poate mânca PSD România? Poate simptomul de "națiune ocupată" să se cronicizeze fără efecte? (conceptul de "mămăligă", în mod evident, nu mai are sens în epoca post-industrială). Poate PSD să stingă toate luminițele aprinse în acea seară în Piața Victoriei, făcând uz de forța statului? Răspunsul la întrebările de mai sus este 'probabil că nu'. România nu (mai) e (doar) un sătuc liniștit din Oltenia. Reacția duce la contrareacție.

Pe ambele scenarii de mai sus, urmează o criză covârșitoare. Atât PSD-ului cât și segmentelor anti-PSD le lipsește o figură moderată sau moderatoare, o punte dinspre PSD spre ceilalți. (De ce nu invers? Pentru că PSD deține puterea.)
Din motive de prestigiu în proprii săi ochi PSD nu-l poate debarca pe Dragnea ("cum așa, cedăm tocmai acum?") iar Grindeanu nu are inițiativă, deci partidul e blocat. Chiar și această punte nu știu dacă ar fi îndeajuns: mai gravă este disonanța dintre scopul PSD (ajungerea la bani și, dacă e nevoie, castrarea justiției în acest sens) și opoziția la măsurile întreprinse de PSD în acest sens. Această disonanță la rândul său e legată de una istorică: societatea post-industrială, nedependentă de rețelele locale de patronaj sau de aparatul de stat / modelul de conducere al comunităților rurale sau slab industrializate din Balcanii anilor 1961-1969.

Cum se va încheia criza următoare? Nu suntem în 2002, când masa critică dispusă la proteste era infimă, sau 1990, când FSN avea o popularitate fără egal. Partidul ori câștigă tot, ori se face praf. Inteligența și prudența de care ar fi nevoie ca bărcuța PSD să ajungă întreagă măcar la startul prezidențialelor din 2019 lipsesc.

PS 1: PSD și ALDE pot depune o cărămidă proaspătă la temelia viitoarei crize asigurându-se cumva că OUG 13 intră în vigoare. Problema e mult mai profundă. E aproape irelevant dacă ea va începe să bubuie în 7 zile sau în 77.

marți, 7 februarie 2017

Toată lumea a pierdut, toată lumea a câștigat

0 participanți la mitingul anti-Iohannis din Pitești, 20 de mii de protestatari anti-PSD în București. Povestea s-a încheiat.

Tragem linia și iese cam egal.

De ce protestatarii au câștigat

1) Guvernul a cedat cu privire la OUG 13, subiectul principal al protestelor.

2) Dacă metoda de abrogare a fost dubioasă adică neconstituțională, liderii PSD știu că oamenii se întorc în piață relativ repede.

De ce protestatarii au pierdut

1) Nu există nicio garanție că PSD nu va relua, pe alte coordonate, ofensiva-la-adresa-justiției-ca-să-facă-rost-de-bani-publici.

2) Nimeni nu și-a dat demisia... nici măcar "altă întrebare" Iordache. Figurile care au gândit, implementat și susținut OUG 13 sunt încă la putere.

Cele două puncte de mai sus sunt legate între ele.

3) Dacă la 500-600 de mii de protestatari nu obții demisii, la 40 de mii sau 140 de mii nici nu poți să ai pretenția să o faci. De acum înainte PSD va râde de absolut orice protest stradal mai mic de 600 de mii de participanți. Iar 600 de mii e enorm.

De ce PSD a câștigat

1) Partidul e unit din nou în spatele liderului, mai mult ca oricând.

2) PSD nu a pierdut guvernarea.

3) PSD nu a pierdut niciun parlamentar. Coaliția cu ALDE este stabilă.

De ce PSD a pierdut

1) Nu înțelege de ce s-a ieșit în stradă. În viitor va comite erori grave tocmai datorită acestui motiv. O mare parte din PSD se calmează cu ideea conspirației multinaționalelor și Illuminati. Adevărul este mult mai neliniștitor: oamenii au ieșit pe bune, fără să fie manipulați sau plătiți. PSD este acum în 1967 și se îndepărtează de prezent cu zi ce trece. Partidul e perfect paralel cu evoluțiile tehnologice și culturale care definesc România milioanelor care nu l-au votat. Urmează o droaie de decizii greșite și inițiative eronate de comunicare. E ca și când tu și cu mine am încerca, acum, să guvernăm România anului 2073.

2) Prestigiul PSD a avut de suferit. Partidul "maselor de oameni ai muncii" a fost surclasat numeric de protestatari după cum au demonstrat în mod elocvent mini-mitingurile de la Cotroceni. Ele au reprezentat o idee proastă, practic PSD și-a revelat public inferioritatea.

3) PSD a rămas în brațe și cu Dragnea, și cu Grindeanu, și cu Iordache. Poate paradoxal, ar fi fost mai bine să elimine din garnitura de lideri actuali (exact cum cereau protestatarii), scăpând astfel de pagubele de imagine. Urmează ani grei, în care o guvernare PSD se va confrunta în cel mai bun caz cu batjocura, în cel mai probabil caz cu ostilitate și în cel mai rău caz cu proteste intense.

Pentru ambele tabere a fost vorba doar de o bătălie și nu de finalul războiului. Pot să se mintă liniștite că gata, totul s-a terminat, însă PSD și oponenții săi sunt doar într-un armistițiu.

luni, 6 februarie 2017

Scrisoare pentru oamenii raționali care pot lua decizii în PSD

Citești acest text pentru că te-ai săturat de injurii și ai nevoie de o rezolvare a situației. Fapt este că ieri, duminică, a fost cel mai mare protest național de când există România. Acest protest a fost cel mai recent dintr-o serie de câteva zile, nu a venit din cer și nu e un incident. Implicit, există o criză gravă care trebuie rezolvată. Prin dimensiunile sale criza ne afectează pe toți: membri PSD au ba.

Ca să putem dialoga, hai să stabilim niște puncte comune. Unele poate că nu-mi plac mie personal, ca cetățean, altele poate că nu-ți plac ție, ca politician PSD. Dar sunt adevărate și n-avem ce să facem cu ele decât să le recunoaștem.

1) PSD și ALDE au câștigat în mod indiscutabil alegerile din 2016.

2) Persoanele care au protestat nu sunt plătiți de Soros (cum zice Dragnea) sau agenți ruși sau agenți ai multinaționalelor (cum zice Țuțuianu). Ce multinaționale există în Brăila, unde au protestat o mie de oameni? Dar în Urziceni? Dar în Hațeg?

Pe baza tehnologiei moderne, oamenii s-au informat și s-au dus în mod independent la protest. Protestul este real și autentic.

Această informație este o veste bună pentru PSD. Cu agenți ruși sau soroșiști n-ai ce discuta.

3) PSD are nevoie ca acești oameni, protestatarii, să se calmeze și să nu plece din țară. PSD are nevoie de oameni productivi de la care să ia CAS, CASS, impozit pe venit/profit și care consumă mult, ca să ia TVA mult. Nu e un deziderat teoretic ci un lucru foarte concret. Bugetul pe acest an necesită încasări mari. La anul va fi la fel.

Am scris mai sus despre "calmare". E înfiorător să guvernezi 3 ani și 10 luni știind că lumea poate ieși în stradă oricând. A guverna în contra unei părți hotărâte și furioase a societății e greu. Băsescu și Boc au albit după măsurile de austeritate care au creat un fenomen similar, dar în altă parte a societății. Iar ei au stat la putere doar doi ani.

4) Protestatarii nu au încredere în guvernul Grindeanu. După abrogare a fost cel mai mare miting.

5) Grindeanu și Dragnea reprezintă acum două vulnerabilități ca imagine pentru partid.

6) Este împotriva intereselor PSD ca partidul să piardă guvernarea.

7) OUG-ul și grațierea au fost implementate la cererea lui Dragnea și în bună parte pentru Dragnea. Acest lucru este de notorietate în rândul protestatarilor. Dragnea e o figură puternic disprețuită.

Se tot spune că partidul n-are opțiuni. Acest lucru e fals.

Partidul are 4 opțiuni.

Prima e să nu facă nicio schimbare. Unii cu manifestații, alții cu contramanifestații. Problema e că oamenii furioși pe PSD sunt mai mulți. Și nu numai când vine vorba de număratul celor prezenți la proteste. Doar 3,6 milioane români au votat PSD sau ALDE. Restul de 11,4 milioane aflați în țară nu au făcut-o și nu au de ce să fie de partea voastră. Discuțiile cu OUG-ul și grațierea sigur nu i-au mutat spre voi...

A doua opțiune e ca PSD să-l păstreze pe Dragnea și să renunțe la Grindeanu. Dacă partidul pierde puterea intră în opoziție (ceea ce încalcă punctul 6). Dacă partidul își menține puterea criza s-a rezolvat parțial, se încasează costurile menținerii lui Dragnea în prim-plan, an de an de an, și asta e.

A treia opțiune e ca PSD e să-l păstreze pe Grindeanu și să renunțe la Dragnea. PSD își menține puterea (punctul 6), dar elimină figura din cauza căruia a început totul. Dacă mișcarea e începută chiar de Grindeanu, își mai reface din imagine și partidul se poate întrema. În aceste zile, fiecare tâmpenie debitată de Dragnea costă partidul și aduce numere mai mari de protestatari în stradă. Sunt zile "mai grele" și "mai lungi" decât unele normale. Impactul lor e disproporționat. Cam ca la prezidențiale. 

A patra opțiune e să renunțe la amândoi. Cea mai eficientă când vine vorba de reducerea costurilor de imagine (protestele dispar cu totul). Cea mai dificilă logistic pentru partid. În mod obligatoriu totul trebuie să se petreacă cu o viteză mare de la punctul de pornire și până la final.

Trăgând linia, cea mai facilă și utilă este opțiunea 3: Dragnea out, Grindeanu și PSD rămân la putere. Cea mai complicată e a 4-a.
Cea mai inutilă e a 2-a (n-are sens să rămâi cu Dragnea în brațe și să riști să pierzi puterea pentru că guvernul și-a dat demisia).
Prima opțiune nici nu prea există, se bazează pe ideea că sute de mii de oameni se vor dispersa pur și simplu pentru că... se vor plictisi? Ideea asta n-a funcționat nici în 1989, nici în 2012, nici în 2013 (Roșia Montană), nici în 2015 (Colectiv), nu va funcționa nici acum. Nu funcționează niciodată. Trebuie un sacrificiu.

PS: Rezolvările de mai sus sunt de formă, menite "a stinge focul". Ele nu ating rădăcina problemei, și anume relația PSD cu banul public. Dar despre asta dialogăm altă dată.


                                                     (poza aparține EvZ.ro)

Biata Gabriela

Din cum arată lucrurile până acum, Gabriela Firea e marele pierzător al protestelor. (Evaluarea poate fi modificată dacă Dragnea sau Grindeanu dispar din peisaj).

Iată de ce:

Scopul Gabrielei Firea este câștigarea alegerilor prezidențiale din 2019. Ea se afla înainte de proteste într-o situație bună, aproape perfectă:
- popularitate mare, bine strunită cu apariții media în condiții prietenoase;
- nu se afla la vârful partidului (nici președinte de partid, nici prim-ministru), deci nu urma să deconteze costurile inerente unei guvernări PSD de 3 ani, 2016-2019;
- deținea o poziție specială, și anume de primar al Bucureștiului, ceea ce în teorie permite accesarea parțială a altui electorat PSD decât cel tradițional. Nu e un lucru facil, dar e singurul om din PSD aflat în situația asta.
- titlul informal dar prestigios de "alesul din țară cu cele mai multe voturi, cu excepția președintelui României".

Pentru a ajunge la Cotroceni, Gabriela Firea avea nevoie de îndeplinirea unor condiții. Cele mai relevante în contextul acestei postări erau două:

1) preluarea la momentul oportun a controlului asupra PSD sau nominalizării PSD la prezidențiale, nu intru în nuanțe aici. Acest lucru înseamnă de fapt întâietatea în PSD. Ceea ce Gabriela Firea nu dorea era menținerea lui Liviu Dragnea (care prin grațieri și dezincriminări ar putea, teoretic, rămâne la șefia partidului până la prezidențiale și deci ar deveni candidatul partidului la prezidențiale). De asemenea alți posibili pretendenți (Olguța, chiar Grindeanu, alții) să nu devină prea vizibili, să nu devină unul din ei liderul național post-Dragnea.

2) absența unui competitor solid în turul doi. Iohannis părea a fi cea mai bună soluție pentru Firea din acest punct de vedere, urmând să fie tasat de o comunicare neinspirată și neinspiratoare, scuze de barbarism.

Protestele au creat o mulțime de efecte, atât în interiorul PSD cât și în societate. Cam toate sunt defavorabile primarului Bucureștiului:

- pe punctul 1 de mai sus: Dragnea ori iese din criză întărit ca niciodată și deci va fi candidatul la prezidențiale în 2019, ori urmează o luptă pentru ocuparea șefiei în PSD. Firea nu s-a plasat bine din acest punct de vedere: Chirica e moderatul, Olguța e radicala. Vocea Gabrielei Firea nu s-a auzit cu claritate, neimpresionând nici protestatarii, nici membrii PSD supărați pe protestatari.

- pe punctul 2: Iohannis s-a remontat parțial.

- în plus: divizarea pe spațiul hai-PSD/jos-PSD nu e utilă unui candidat la prezidențiale al partidului, acesta fiind întotdeauna inferior când împărțirea se face strict pe aceste coordonate. PSD se descurcă foarte bine când există mulți competitori disparați, dar nu când pachetul de cărți se împarte în două. Energia din aceste zile are șanse să rămână sau să fie mărită de anii de guvernare PSD ce urmează, în mod sigur urmând și alte boacăne. Plecarea PSD de la guvernare ar fi soluția ideală pentru Firea, ea urmând să vină din opoziție în 2019, dar e nefezabilă pentru partid.

- în stradă în București numărul protestatarilor a ajuns să fie mai mare decât numărul votanților lui Firea (246 553). Când vezi sau auzi la televizor că "în Piața Victoriei sunt 220 de mii de oameni", amintește-ți că nu e vorba de un film la care se vine și de la care se pleacă la ore fixe. Mii de oameni vin și pleacă în orice moment. Numărul total al celor care au fost în piață în acea seară, implicit, este mult mai mare decât cel al oamenilor aflați în piață într-un moment dat. De aceea, și titlul prestigios de "alesul din țară cu cele mai multe voturi, cu excepția președintelui României" nu prea mai valorează mare lucru. Firea nu mai "are" Capitala.

Suspendarea lui Iohannis, un subiect drag PSD și parțial remontat în aceste zile, ar putea avea două finalități, iarăși neplăcute pentru Firea:

1) Iohannis câștigă referendumul de demitere și "primește aripi" în vederea prezidențialelor din 2019. Cam ca Băsescu în 2007. Ceea ce lui Firea nu-i cade bine. PSD în 2009 a avut nevoie de susținerea PNL ca să ajungă aproape la egalitate cu Băsescu. În 2019 nu există un partid de forță similară cu care să se poată construi o alianță anti-Iohannis.

2) Iohannis pierde referendumul de demitere. Urmează prezidențiale. În contextul în care Liviu Dragnea are șefia partidului și guvernul Grindeanu îl albește de dosare, Dragnea va fi candidatul PSD la prezidențiale. Gabriela Firea trebuie să aștepte 2022 (!), o întârziere de 3 ani față de programul inițial. Contextul de atunci s-ar putea să fie mai defavorabil decât cel din 2019 dacă n-ar fi existat protestele din 2017. De fapt, în mod cert va fi mai defavorabil...

Gabriela Firea ar fi avut nevoie de un discurs distinctiv. Ea s-a topit în plutonul PSD, comportându-se ca un soldat credincios. Însă în momentele de emoție se aud mai clar vocile tari, cu mesaje aparte. După cum arătam mai sus, acestea sunt cele care derivă avantaje din proteste, Gabriela Firea pierzând oportunitatea pentru a se defini drept prezidențiabilă sau mai prezidențiabilă decât acestea.

sâmbătă, 4 februarie 2017

Cine n-avea strategie ieri va plânge mâine după ea

Punctul forte al PSD+ALDE era parlamentul. Parlamentul nu a fost folosit pentru grațiere și modificarea Codului Penal, parlamentul nu mai există în prim-plan, toată lumea a uitat de el, inclusiv PSD+ALDE.

Inamicii PSD erau Iohannis și strada, care - atenție - li se opune începând cu 2013. I-a activat pe amândoi. Strada chiar la cote fără precedent. Vorbim, practic, de stradă-la-pătrat prin comparație cu anii trecuți: zeci de mii de oameni din toate orașele mari și din multe din orășelele mici au acum drept inamic PSD.

Pe economie "dreapta" e fără proiect de prin 2010. PSD/ALDE au câștigat voturi (și) pe baza amintirilor plăcute din punct de vedere economic cu privire la epoca Năstase (2001-2004) și prim-ministeriatului lui Tăriceanu (2005-2008). Subiectul economiei era unul care favoriza PSD. Nu mai există acum.

Slăbiciunea PSD era reputația de partid corupt. E acum în lumina reflectoarelor, marea temă a zilei, săptămânii, lunii și poate anului (vezi și acest articol pentru o explicație mai detaliată dinspre stânga).

În concluzie: toate punctele forte nu au fost utilizate. Toate defectele și slăbiciunile au fost scoase pe balcon, să le vadă toată țara. Inamicii sunt acum impulsionați.

Ca bonus, membrii și votanții au fost lăsați fără mesaje, total nepregătiți. Ceva fără precedent în ultimii cinci ani sau zece. Acest lucru a făcut ca partidul să pară mai slab decât este și l-a izolat pe Dragnea pe tron. Nu a existat gardă pretoriană pe Facebook de zeci de mii de status-uri și comentarii pro-PSD pe baza unei narațiuni măcar 1% credibile. Elita a fost lăsată singură și goală.

Cam atât despre trecut.
Acum despre viitor.

Povestea OUG+grațiere e doar începutul. Indiferent cum se va termina. În engleză există expresia "gift that keeps on giving" - adică un lucru care în mod continuu are efecte pozitive, chiar geometrice. Această poveste nenorocită în care PSD s-a băgat prea în grabă pentru a-l (a-L?) salva pe Dragnea e the "wound that keeps on wounding", rana care provoacă răni.

Dacă guvernul Grindeanu supraviețuiește acestei crize - lucru destul de probabil - va cădea la următoarea criză. Nimeni nu are încredere în Grindeanu cu excepția lui Dragnea, iar Dragnea este un acum un cost pentru partid.
De fapt, Dragnea e noul Băsescu al României. Dar nu cel jovial și popular din 2005-2009 ci cel în mod vast antipatizat între 2010 și 2012 sau 2014. Nu avea și nu are nicio realizare cu care să intre în conștiința publică în afară de cea de acum (poate referendumul din 2012). Acum, când apare la televizor sute de mii de oameni își pun hainele ca să iasă în stradă. La propriu, el a devenit fața corupției, așa cum și-o imaginează cei 12 milioane de români aflați în țară care n-au votat PSD la parlamentare, precum și mulți din votanții PSD de bună încredere care acum sunt oripilați.

Să explicăm un lucru:

În 2009, Geoană și Antonescu au luat în primul tur, cumulat, 5 milioane de voturi.
În 2012, USL a luat și la locale și la parlamentare 4,4 milioane.

Cum adică, lupta cu Băsescu/PDL nu i-a ajutat pe social-democrați și pe liberali? Pe cifre nu. Însă cei 4,4 milioane de la parlamentare, ca să luăm acest punct de reper, erau extrem de mobilizați. Emoțiile lor defineau spațiul public. Temele, furiile, angoasele și bucuriile lor erau cele din prim-plan. România - sau majoritatea României - părea a fi ei. Nu "cu ei", ci "ei".

Acum s-a învârtit roata.

PS: Pălăvrăgeala despre Soros arată fie inadaptarea la realitate a liderilor PSD fie modul în care își desconsideră electoratul. O parte solidă a PSD, în ciuda eforturilor de a construi o viziune economică, nu e capabilă să comunice emoțional cu membrii și votanții decât pe baza unei ficțiuni diagnosticabile psihiatric.
Nu e doar un aspect amuzant. Sugerează probleme mai vaste. Nebunul nu e nebun doar între 9 și 11 dimineața. Pe românește, este de așteptat ca PSD să fie incapabil să proceseze eficient crizele următoare, aparent ca și acum: nu are posibilitatea să recepteze date concrete, colorându-le excesiv cu propriile fobii și obsesii. Dar va fi mai slab, am explicat sus de ce. În plus capitalul de încredere acordat în mod tradițional unui câștigător de alegeri nu mai există. Următoarea gafă va fi fatală.

PS 2: Bonus un punct pentru Ion Iliescu, care afirmă nici mai mult nici mai puțin decât că pentru proteste e de vină atenție, nu Iordache, nu Dragnea, nu corupții din PSD, ci ... Klaus Iohannis.

Hai să nu îl suspectăm pe fostul președinte că s-a prostit. Mai degrabă să zicem că dorește să împingă partidul spre o suspendare care i-ar încheia (partidului, nu lui) existența. Poate că Ion Iliescu resimte și el necesitatea unei înnoiri de substanță pe stânga și evaluează că PSD nu mai este util în acest sens ("mai bine distrugem totul și o luăm de la început"). Mai mult glumă decât adevăr, acest paragraf are rolul de a sublinia lipsa cronică de perspectivă din PSD - când până și "înțelepții" sugerează acțiuni suicidale și nefezabile politic, ceva e în neregulă. Anul ăsta, PSD pare a fi un vizitiu care are grijă să mențină o viteză ridicată, dar care nu mai are habar unde e și unde trebuie să ajungă.

 
(poza aparține Click)

vineri, 3 februarie 2017

6 gânduri despre situația PSD din acest moment

1. În PSD e nevoie de un comunicator sau negociator credibil, altul decât cei existenți sau implicați în scandalul OUG-urilor. Să ne reamintim declarațiile lui Dragnea de ieri: dacă ordonanța+grațierea nu sunt mega-importante și nu-i îmbunătățesc situația juridică ... de ce nu renunță PSD la ele? Ar fi un sacrificiu așa minor pentru a scăpa de sute de mii de protestatari... De fapt protestatarii sunt tratați de proști, vezi punctul 2. Deloc cadrul favorabil unei negocieri. Președintele partidului a fost prins mințind până și în legătură cu chestii minore, gen rostirea cuvântului "bullshit" (detalii aici), îl sărim din schemă deci. Iordache "altă întrebare?" e sub rol și irită. Grindeanu de asemenea pare a fi non-existent.
1a. Disciplina e fenomenală și demnă de admirat. Nu e utilă însă în momente de criză. Trebuie să poți să fii flexibil, să oferi sacrificii simbolice, să te angajezi în dialog, să ai alternative. Nu suntem o țară ex-sovietică.

2. Obsesia PSD - în parte mimată pentru a distrage atenția de la OUG și grațiere, în parte reală și de înțeles - e că protestatarii vor căderea guvernului. De fapt, oameni buni, puțini protestatari vor să vă dea jos la putere (deocamdată). Vă dați seama că ați creat cele mai mari demonstrații de după 1990 doar pentru abrogarea unui OUG și renunțarea la niște grațieri? Nimeni nu contestă victoria PSD, dar se contestă fondul și metoda de realizare a unui OUG. Atât.
A, dacă fără acest OUG nu se poate, PSD nu poate trăi și nu poate respira, atunci nici să nu fiți surprinși dacă doleanțele escaladează. Poate nu acum.

3. Protestele ar trebui să fie domolite de faptul că mingea e acum în terenul CCR. De fapt, situația e domolită de introducerea CCR în ecuație. Reintrăm în cadrul instituțional. E de așteptat și natural ca PSD să pună presiune pe judecători în fel și chip. Dacă presiunile sunt mediatizate partidul încasează încă un șut. Circulă și teza conform căreia Dragnea a fost asigurat de Ciorbea că CCR va vota "cum trebuie", această teză fiind răspândită cu sârguință în interiorul activului PSD, ahtiat după mesaje încurajatoare. Dacă lucrurile stau așa (sau pur și simplu PSD câștigă în alt mod, de exemplu prin trecerea timpului) mergem la punctul 4. Dacă PSD încasează o înfrângere (nu neapărat la CCR; de exemplu Grindeanu poate abroga ordonanța după care să-și dea demisia ca să scape de orice fel de griji), mergem la punctul 5.

4. PSD are ani de zile de guvernare în față. Brusc această afirmație nu e foarte îmbucurătoare pentru liderii partidului. Doar guvernul Boc 2009-2012 s-a pomenit cu o problemă majoră la început de guvernare, dar după șase luni nu după o lună și nu pentru trei ani și 11 luni de guvernare ci doar pentru doi.
Cel mai serios lucru este socializarea protestatarilor întru a ieși în stradă anti-PSD. E greu să participi la un protest prima dată, mai ales dacă nu ești interesată/interesat de politică. Zeci de mii de oameni știu acum ceva ce nu știau acum zece zile, și anume că a ieși în stradă contra PSD e OK, chiar distractiv. Iar ei pot angrena pe alții la următoarea gafă sau nerozie a partidului.
Alternativ, mulți vor emigra, ceea ce duce la scăderea încasărilor din taxe, impozite, etc. ceea ce înseamnă o plăcintă mai mică de mâncat pentru PSD, nu chiar scenariul optim. În acest sens a se studia situația economică a Republicii Moldova.

5. Dacă PSD nu reușește să impună OUG-ul cu privire la abuzul în serviciu, bătălia decisivă se amână. Șmecheria nu e inteligență. Pariez pe imaturitatea PSD, care se întoarce mereu și mereu și mereu cu capul spre bani și subiectul conex, justiția. În nici două luni partidul va ataca din nou subiectul dar în alt fel. Proteste noi, etc etc.
Lucrurile pot merge și pe alt făgaș, scriu despre asta la punctul următor...

6. Totul e accelerat de Dragnea. Dacă nu era situația lui penală, lucrurile erau tratate domol, în parlament și ieșeau nici 500 de oameni în stradă. Numai el a putut scoate 300 de mii de oameni în stradă, din Bârlad și Botoșani până în Piața Victoriei și Mănăștur. "Priviţi, măreţe umbre, Năstase, Geoană, Ponta" ce-a făcut Liviu. Nici Băsescu nu a reușit asta în cele mai negre momente ale lui. Dacă, târâș-grăpiș, partidul iese din criză cu Dragnea în frunte îl va pierde pe drum până în 2019.



Partidul trebuie să conștientizeze că din 1990 n-a mai avut ostilitate la acest nivel și trebuie să ia criza în serios. România post-industrială este una pe care ei nu o cunosc și ale cărei reguli ei nu o cunosc.

Cel mai mult din toată povestea mă surprinde frica personală a lui Dragnea de închisoare. Mulți PSD-iști au fost "la facultate" și au ieșit. Puteau să-i explice că dacă ai bani, e un fel de sejur de lux. N-are sens să tragi spre neființă un partid pur și simplu pentru că nu vrei un sejur de lux.

miercuri, 1 februarie 2017

Distrugerea PSD - ghid rațional

Se va depune colbul. Și?

Problema zilelor acestora nu e Dragnea, nici Grindeanu și nici - doamne ferește! - votanții PSD, care foarte lejer ar vota un partid creștin sau o stângă distributivă mai puțin coruptă. Problema e partidul însuși. Este incompatibil cu România. Nu cu populația României, ci cu țara în sine: nu suntem o fostă republică a URSS. Efectele acestei incompatibilități? Interesele sale divizează cu ritmicitate puternică țara până la punctul de rupere. O parte din țară e în modelul patronajului ("furi dar îmi dai și mie ceva"), cealaltă parte sunt vacile ce trebuie mulse ca sistemul de patronaj să existe, statut cu care nu sunt mulțumite. Și ne vom întoarce la această problemă - adică PSD și valorile sale - peste 4 ani sau 8 sau 12.

O desființare a PSD datorită încălcării prevederilor Legii Partidelor (art.45, lit. b, c și d) e inutilă. A doua zi PSD se reînființează cu alt nume și o luăm de la început.

PSD trebuie distrus cu răbdare și grijă. Există trei pași în sensul ăsta, infiltrare - divizare - fărâmițare.

Infiltrare

- Intră în PSD. Înscrie-te, oricum nu contează și e ceva ce poți să ascunzi prietenilor cu ușurință.
- Sabotează prin lentoare toate activitățile partidului. Fă-o nu foarte des ca să nu fii dată/dat de gol. Rezervă-ți cea mai slabă performanță pentru zilele cu alegeri.
- Un element special, adică trebuie să fii nu lentă/lent ci total leneșă/leneș: nu-ți îndeplini sarcinile alocate în sensul convingerii de votanți. Falsifică dovezi dacă e nevoie.
- Pe cât posibil fură din banii pe care-i furi de la bugetul de stat. Adică dirijează-i spre ONG-uri, asociații, etc. pe care le-ai creat chiar tu și care aparent susțin PSD. Folosește-le pentru a parazita sau bloca discursul partidului. Creează centre alternative de putere din aceste ONG-uri și asociații. Fă-le mai atractive pentru colegii tăi de partid decât organizația locală însăși. Utilizează-le cu forță în momentele-cheie, când divizarea pare probabilă.
- Exprimă-ți constant neîncrederea în capacitatea liderilor actuali naționali sau în șansele PSD de a câștiga alegerile.
- Nu uita că fiecare efort contează. Cu cât e mai multă "carne moartă" în PSD, cu atât situația partidului devine mai critică iar opțiunile aflate la dispoziție sunt mai proaste. O organizație cu 20 de membri realmente dedicați PSD este mult mai puternică decât una cu 20 de membri dedicați PSD și 15 sabotori (20/20 = eficiență 100%, 20/35 = eficiență 57%).
- Votează întotdeauna pentru alegerea oamenilor mai ineficienți sau, la ineficiență egală, mai proști în funcții de răspundere.
- Pupă în fund pe cine e nevoie ca să urci în ierarhie. Cu cât ești mai sus, cu atât poți face mai mult rău. Una e să fii un membru oarecare al organizației municipale Vaslui, altceva e să fii parlamentar de Bihor.

Divizare
- Fii foarte activă sau activ doar când vine vorba de certuri sau dispute în organizația locală. Întinde la maxim coarda nemulțumirilor față de conducerea actuală (locală, județeană sau națională).
- În poziționarea față de disputele naționale, ia întotdeauna partea taberei mai slabe. Pentru o fărâmițare de succes, vrei ca PSD să se rupă inițial în două jumătăți egale. Au fost mai multe tentative de a rupe PSD în mod inegal, iar finalul a fost că partidul nou-înființat avea cam 1% din voturile PSD.
- Nu specula divizări geografice (PSD Ardeal vs restul) sau generaționale. Nu merg. Nici cele pe valori, în PSD singura valoare e furtul și toată lumea se înțelege. Încearcă să creezi divizări pe liniile dintre doi lideri carismatici.
- Dacă a apărut mugurul divizării, elimină orice tentativă de dialog sau negociere. Fii radicală sau radical.
- Momentele cele mai bune pentru a diviza PSD:
a) după alegerile locale. Sistemul de vot face ca membrii organizațiilor locale să se gândească de prea multe ori dacă să plece în caz că localele se apropie.
b) imediat după un congres. Pentru asta trebuie ca acel congres să fie extrem de violent din punct de vedere emoțional. Cheia este ca pierzătorul sau pierzătorii să creadă că e legitim să rupă partidul, adică de exemplu să creadă că au câștigat iar procesul de vot a fost falsificat.

Fărâmițare:
- Rezervă-ți toate energiile pentru a bloca cooperarea între cele 2 sau 3 PSD-uri rezultate. Pune accentul de fiecare dată pe momentul divizării, de parcă acesta ar face imposibilă cooperarea în viitor.
- Continuă sabotarea prin lentoare. Vrei PSD-uri slabe și ineficiente, nu mai agile și mai inteligente decât PSD-ul originar.
- Încurajează formarea de noi divizări (ex. PSD se rupe în PSD-1 și PSD-2, tu ești în PSD-2, încurajează ruperea PSD-2 în PSD-3 și PSD-4).
- Blochează pe cât posibil orice tentativă de a te adresa votanților. Pentru a garanta insuccesul electoral al PSD-ului în care te afli, ține cârma discursului exclusiv înspre politicienii din celelalte PSD-uri, lucru care nu interesează pe nimeni.
- Încurajează plecările din PSD-ul mai puternic spre cel mai slab.
- Încurajează ascensiunea liderilor vanitoși. Cu cât partidul e mai mic cu atât vanitatea face mai mult rău.
- Propagă în rândul liderilor informații false privind forța reală a partidului. Cu cât partidul se crede mai puternic, cu atât va crede că e nevoie să depună mai puțin efort real.

Altă întrebare?

marți, 31 ianuarie 2017

"Vechiul PNL" versus PDL: o luptă fără sens

Ca să evit formularea "vechiul PNL", care are conotații neplăcute, voi denumi membrii PNL pre-fuziune "liberalii de tradiție". De la regulă există două excepții: titlul și finalul textului.

Parafrazându-l pe Crin Antonescu, lupta dintre liberalii de tradiție și PDL-iști e extrem de relevantă în partid, dar extrem de irelevantă în afara ei.

Iarăși parafrazând stilul de comunicare al lui Crin Antonescu, problema trebuie pusă și așa:

Există diferențe de perspectivă economică între liberalii de tradiție și cei din PDL?
Nu, nu există diferențe de perspectivă economică, pentru că nu există perspective economice. Atât în PDL cât și în vechiul PNL lumea vrea ca totul să fie bine, nici prea-prea nici foarte-foarte. Există câțiva libertarieni mai radicali, dar nu au forță. Inițiativele pro-business sau pro-asistență socială sunt punctuale și răsfirate. Nu există niciun indiciu că falia "liberali de tradiție vs. PDL" e bazată pe diferențe de percepție cu privire la ce trebuie să se întâmple în economie.
Guvernarea Tăriceanu a însemnat pe final cheltuieli bugetare colosale. Dar nici PDL pe atunci nu era un partid al constrângerilor și restrângerilor. PDL s-a detașat de măsurile din 2010 și le regretă. Deci toată lumea e într-un gri absolut.

Continuăm în stilul lui Crin:
Există diferențe în planul valorilor sociale între liberalii de tradiție și cei din PDL?
Nu, nu există diferențe în planul valorilor sociale, pentru că nu există valori sociale.
Cea mai mare parte a PDL-iștilor dar și a liberalilor de tradiție sunt conservatori creștini tradiționaliști, într-un mod nu prea asumat. Datorită faptului că această perspectivă e deja confiscată de PSD, fraza anterioară nu e relevantă pentru partid. De asemenea, nici liberalii de tradiție și nici PDL-iștii nu sunt pasionați de subiect. Au existat declarații anti-inițiativa Coaliției pentru Familie, precum și oameni cu o agendă creștină clară, dar nu pe linia asta se duc dezbaterile în partid acum, e ca și subiectul n-ar fi existat sau n-a existat.

Există certuri între liberalii de tradiție și cei din PDL apropo de cine să fie viitorul lider?
Nu, nu există certuri apropo de lideri, pentru că nu există lideri.
Un lider, poate paradoxal, spune lucruri cu care nu toată lumea din societate e de acord. Trasează linii ("facem asta, nu aialaltă", "încercăm să ajutăm grupul X, nu grupul Z"). Definește prin contrast. Setează direcții, dă energie, creează sau clarifică dezbateri. Din perspectiva asta, nu prea sunt lideri acum în PDL sau în rândul liberalilor de tradiție, nu prea există voci răspicate, nu există proiecte pentru brand-ul comun (adică răspunsul la întrebările "Cine e PNL? Cui se adresează?"). Toată lumea vrea voturi cam de peste tot. Mai mult: cu excepția unor elemente de istorie deja străveche (un an în politică e cât cinci ani de viață obișnuită) toată lumea se poate înțelege cu toată lumea. Nu există un PDL-ist pe care liberalii de tradiție să-l urască - toți aceia sunt acum la PMP. Nu există un liberal de tradiție la care PDL-iștii să scoată limba - toți aceia sunt acum la ALDE. Percepția cu privire la Cioloș e identică în ambele organizații.

Și:
Există certuri între liberalii de tradiție și cei din PDL apropo de strategia de alianțe?
Nu, nu există certuri apropo de strategia de alianțe, pentru că nu există strategie de alianțe.
Generic vorbind, respingi o alianță cu un partid pentru că a) te-a atacat; b) e rezultatul unor trădări sau sciziuni din interiorul tău. Liberalii de tradiție se simt trădați de ALDE și atacați de PMP (întrucât au luptat împotriva lui Băsescu din 2010 încoace). PDL-iștii se simt trădați de PMP și atacați de ALDE. Neclaritatea apropo de USR e generală.

Ce rămâne e o identitate de gașcă. "Noi, PDL-iștii din Păhățeni [localitate fictivă] vs. liberalii de tradiție din Păhățeni". Am arătat mai sus că nimănui din Păhățeni nu-i pasă de divizarea asta, pentru că liniile divizării sunt irelevante pentru viața oamenilor din Păhățeni. În plus, e nefericit din punct de vedere comunicațional să te mai concentrezi acum, în 2017, pe motivele divizării. "În 2005 voi ați..." "Dar și voi în 2008..." "Nu, nu, să nu uităm de 2012...!" Au trecut ani de atunci. Din 2012, ca să iau reperul cel mai recent, au murit 1,25 milioane cetățeni, cam cât 4 sectoare de capitală, și au căpătat drept de vot 900 de mii, adică vreo trei Iași-uri. PSD s-a ridicat, s-a prăbușit și a preluat iarăși puterea. A trecut un ciclu total politic (europarlamentare-prezidențiale-locale-parlamentare). Au fost proteste mari, anuale, ca niciodată. Situația economică și socială a României s-a schimbat în fel și chip. Nu suntem într-o piesă de Caragiale - "s-o luăm de la patzecișiopt!".

Soluția e simplă. Trebuie ca un potențial președinte la candidatura partidului să zică foarte clar și repetat că PNL trebuie să beneficieze de punctele tari ale ambelor organizații care l-au format. Să laude, poate excesiv, brand-ul liberalilor de tradiție și să laude, poate excesiv, experiența politică și capacitatea de organizare a PDL. Să evidențieze cât de puternic poate fi un partid care are atât elite cât și organizații locale solide. Să unească partidul, scuzați claritatea afirmației.

Dacă victoria la congres e a unei găști din cele două partidul rămâne în continuare dezbinat. Cel mai toxic lucru la dezbinare nu e plecarea de membri sau organizații la PMP, ALDE sau PSD sau te miri unde. Măcar așa scapi de cozi de topor. Cel mai toxic lucru e blocajul. Un președinte susținut de liberalii de tradiție are inițiative care nu-s implementate de jumătate de partid ("nu e al nostru"). Idem dacă e susținut doar de PDL. Mesajele nu se propagă. Înțelegerile locale cu PSD devin chintesențiale ("eu oricum n-am încredere în partid"). Orice încercare de a promova o identitate națională se oprește în noroi, jumătate de partid nefiind de acord. Rezultatele la alegeri-altele-decât-localele, adică alegerile la care contează brand-ul partidului și nu reputația individuală a candidatului la primărie, sunt dezastruoase.

Dacă și în 2018 sau 2019 se vorbește în partid despre "PDL-iști" și "vechii PNL-iști" de parcă lucrurile astea chiar ar însemna ceva, fuziunea nu s-a efectuat iar consecințele pentru PNL - cel unit - vor fi grave.


duminică, 29 ianuarie 2017

Mesele Rotunde (1989) din Polonia și respectiv Ungaria

 (Masa Rotundă din Polonia, sursa: http://www.communications-unlimited.nl/)

Polonia a fost prima și ceva mai eficientă. Dar nu pentru că comuniștii polonezi erau mai capabili de dialog. Socioloaga Elzbieta Matynia explică: "Partidul se formase pe cultura unei forțe de cadre. Aceasta nu permitea conversații, discuții, compromisuri sau dezacorduri."

Și totuși Masa Rotundă Poloneză durează două luni, cea Maghiară cinci.

De ce?

1) Experiență mai mare în negociere a taberei mai rigide (adică, în fiecare țară, comuniștii). Cei polonezi negociaseră oprirea mai multor greve în anii '80. De fapt, mulți din protestatarii din 1989 le fuseseră oponenți în negocierile anterioare, ceea ce i-a relaxat pe comuniști oarecum ("deja știu cum gândește dânsul").

Comuniștii maghiari nu aveau experiență în a negocia și nu-și cunoșteau adversarii/partenerii de discuție. Implicit erau crispați, temători și se concentrau excesiv asupra aspectelor formale pentru a încerca să-și manifeste superioritatea. Ceea ce a mâncat timpul și nervii celorlalți. Astfel, reprezentanții societății maghiare au convertit enervarea lor în cereri mai radicale decât cele inițiale, ceea ce iarăși a avut rolul de a lungi tot procesul.

2) Imboldul comun. În Polonia ambele tabere doreau să evite violența ( = pentru că ar fi putut atrage intervenția URSS)* și erau obosiți. Masa Rotundă are loc în Polonia la începutul lui 1989, adică după 10 sau 19 de ani - în funcție de ce greve vrei să iei în calcul - de când nația avea probleme sociale.

*=discuție între comunistul Jaruzelski și un protestatar:
Protestatar: - Cât de departe ne lasă sovieticii să mergem în negocierile astea?
Jaruzelski: - O să aflăm împreună.

În Ungaria imboldul comun era mai slab: comuniștii știau că doresc să preia la putere pe cineva cu care să împartă costurile politice ale unei economii în prăbușire. Atât.

3) Unitatea taberei mai rigide. Paradoxal, disensiunile din Partidul Socialist Muncitoresc Maghiar ( = comuniști) au avut rolul de a complica discuția. Unii din participanții comuniști la Masa Rotundă erau de acord cu cererile mai radicale ale protestatarilor. Alții nu. Dezbaterile din interiorul partidului au mărit stupefacția și chiar nervozitatea celeilalte tabere, a protestatarilor ("domne, ăștia temporizează sau își bat joc de noi!"). De fapt harababura era autentică. Dezintegrarea Partidului Socialist Muncitoresc Maghiar a fost atât de rapidă că Imre Pozsgay, liderul popular și reformist al acestora de la începutul negocierilor, era un cvasi-nimeni la finalul lor.

Prin contrast, unitatea de acțiune și comandă a comuniștilor polonezi a simplificat negocierile.

4) În Polonia, dezbaterile au fost parțial publice. Adică transmise la televizor. Nu toate, e adevărat.

În Ungaria conținutul discuțiilor a fost ținut secret până la final - acest lucru a fost sugerat de comuniștii maghiari iar opoziția, naivă, a acceptat. Implicit presiunea opiniei publice asupra Mesei Rotunde a fost mai mică și, de aceea, ritmul a fost mai lent.

5) Identificarea punctelor-cheie. Care sunt subiectele pe care trebuie să le rezolvăm? Ce putem face ca să ne punem de acord? Ce trebuie amânat și lăsat pentru popor să decidă? Ce nu poate fi amânat?

În Ungaria, din motivele de mai sus, s-a ajuns prea târziu la discutarea răspunsurilor la aceste întrebări. Și în Polonia au existat ezitări, dar s-a ajuns mai repede la subiectele-cheie.

Lecțiile Meselor Rotunde din Polonia și Ungaria sunt fenomenal de utile pentru viitor, în special pentru situațiile în care se îndeplinesc trei condiții:
1) mecanismele democratice dintr-o țară sunt non-existente
ȘI
2) o situație socio-politică este pe cale de dezagregare
ȘI
3) entitățile existente / la putere nu au capacitatea să rezolve criza de la punctul 2 în mod unilateral, fiind obligate la dialog, lucru pe care îl resimt chiar ele.

Textul în italice e motivul pentru care în România nu a existat în 1989 o Masă Rotundă.

miercuri, 25 ianuarie 2017

Șocul PSD

Conflictul din aceste zile nu are de-a face 100% cu justiția, și nici măcar cu jocuri politice de genul PSD vs Iohannis. Linia de conflict e una civilizațională. PSD nu se preface, ei chiar nu înțeleg. Personal sunt de părere că cel puțin 90% din declarațiile lui Liviu Dragnea sau Codrin Ștefănescu sunt lucruri în care ei chiar cred, nu e vorba de minciuni pe care le propagă conștient. Ei trăiesc, se bazează și doresc să propage un model civilizațional total străin protestatarilor. Implicit, și protestatarii se simt agresați din același motiv, dar în oglindă.

Resorturile pentru conflictul de acum, ca și pentru alte conflicte similare din anii trecuți sau viitori, sunt două tranziții eșuate.

Prima tranziție eșuată în România este de la primul val (agricultură) la al doilea (industrie). În 1985 doar jumătate din populația Republicii Socialiste România locuia în mediul urban. Cu douăzeci și cinci de ani mai devreme, Cehoslovacia, Ungaria, URSS și alte țări din spațiul estic aveau deja o majoritate a populației în urban (sursa). Doar Bulgaria era oarecum într-o situație similară cu a noastră, dar chiar și acolo urbanizarea avea un ritm mai rapid decât la noi. Comparațiile cu Europa Occidentală evident că nici nu mai au sens.
Abia pe ultimii ani ai regimului Ceaușescu se ajunge ca jumătate din români să trăiască în mediul dominat de fabrici, uzine, întreprinderi, etc. Nu te lăsa păcălită/păcălit de documentarele TVR de atunci despre siderurgie, industrie grea și combinate strălucitoare: 40 de ani de comunism din 45 majoritatea cetățenilor locuiau în sate și comune unde legăturile dintre oameni sunt bazate pe alte reguli decât cele din societatea industrială. Primează încrederea în autorități și integrarea în comunitate ("capul ce se pleacă sabia nu-l taie") și nu opinia proprie, primează rețelele inter-umane de susținere reciprocă și nu idealurile de vreun fel sau altul, primează tradiția/"modul în care se fac lucrurile de atâta timp" și nu inovarea. Relevante mi se par de asemenea pentru ruralul românesc de atunci și de acum:
- accesul limitat la învățământ de calitate;
- infrastructura deficitară care împiedica conexarea rapidă cu mediul urban (ex. copil de 12 ani care trăiește la sat dar învață la oraș);
- ineficiența agriculturii, una în genere de subzistență, cauzele fiind numeroase și istorice dar specifice țărilor balcanice (nivelul de trai în Ungaria rurală era și este mult mai înalt, ceea ce explică și de ce abia în 2006 România, o țară cu o populație dublă față de cea a Ungariei, o depășește ca produs intern brut).

Datorită ponderii mari în totalul populației, pondere mai mare decât oriunde în Europa chiar și acum, ruralul românesc reprezintă o miză politică de primă talie. FSN - ca organ al statului și Revoluției - preia controlul asupra structurilor din acest mediu de rezidență în 1990 și, cu o mică excepție, nu-l mai pierde. Excepția o reprezintă efortul PDL de a crea organizații puternice în rural, pe modelul PSD și cu valorile utilizate de PSD.
În această lume PSD-ul actual este ca peștele în apă. Primarul este stăpânul comunității și decidentul principal. El controlează economic, emoțional și juridic totul. Pământul, ajutoarele sociale fără de care nu se poate trăi (întrucât economic agricultura nu e de ajuns), preotul, biserica, școala, până și postul vizionat pe televizorul birtului din sat - totul se află în mâna primarului și depinde de el. Puterea se exercită fără consultări, fără transparență și fără ezitări. Ca parte a tranzacției nescrise cu comunitatea, primarului i se oferă în schimbul responsabilității dreptul de a utiliza resursele statului pentru binele familiei proprii. Un fel de adaos comercial. Sau taxă de distribuire. PSD a încercat și reușit să implementeze un model aproape identic în orașele mici ale României, precum și în multe din orașele mari. Președintele de consiliu județean, de exemplu, e un fel de primar mai mare: mai multe responsabilități, mai multe panglici de tăiat, deci sume mai mari ce trebuie să fie încasate de respectivul sau respectiva. "Statul" este utilizat pe baza a ceea ce este denumit în știința politică 'modelul african' : este în mod asumat o sursă de bani pentru politicieni, birocrați* și pentru familiile lor, eventual și pentru firmele înființate de prietenii lor tocmai pentru a sifona banii de la stat.
* = deloc întâmplător aliați ai PSD într-o măsură foarte mare.

În acest model civilizațional, aproape copy-paste după cel al boierilor, corupția, abuzul în serviciul sau pur și simplu furtul de bani din bugetul statului nu există ca termeni sau noțiuni. Sunt totul. Sunt lucrul natural, de bun-simț, sunt regulile acceptate de comunitate. Sunt motivul fundamental pentru a se intra în politică. Ce te faci dacă ești un contabil mediocru, un economist de mâna a doua, un electrician mai ambițios? Te duci unde sunt bani ușor de făcut. Oamenii din PSD sunt realmente șocați că cineva ar vrea să le pună sub semnul întrebării modelul comercial și civilizațional de funcționare: "Bă, eu cum îmi hrănesc familia?!" De aceea obsesia că justiția face jocuri politice, de aceea obsesia protestelor plătite de Soros, de aceea căutarea de conspirații nebuloase. N-ai observat că întotdeauna PSD dă vina pe altcineva sau altceva pentru pierderea alegerilor, de obicei sugerându-se o fraudă de un fel sau altul? PSD nu poate crede că cineva ar vrea altceva. PSD nu știe cealaltă Românie și nu o înțelege. Nu e întâmplător că tocmai liderii filialelor județene PSD cu orașe mari (Timiș-Timișoara, Cluj, Iași) au fost și cei mai reținuți în a cataloga protestele într-un fel sau altul (sursa). Ei văd și cealaltă Românie.*

* = Firea e un caz special. Ea țintește prezidențialele și în consecință dialoghează cu publicul PSD din București și din afară, nu o interesează protestatarii pentru că știe că nu o vor vota niciodată.

A doua tranziție, cu care are probleme nu numai România, ci cam toată lumea este de la industrial la post-industrial. Meserii noi și aptitudini noi creează alte valori, alte modele de relaționare cu instituțiile și alte tipuri de resurse. Din perspectiva PSD, e ca și când peste România liniștită și fericită, cu țuică și mămăligă, s-ar fi pogorât o invazie extraterestră. Din fericire pentru PSD, această a doua tranziție creează și migrație spre occident, împingând în afara României oameni pentru care modelul civilizațional anterior e nepotrivit. Din nefericire pentru PSD, aceeastă a doua tranziție nu creează destulă migrație. În fiecare zi mor oameni din modelul vechi și capătă drept de vot oameni care sunt mai greu de cârmit spre cel vechi. Forța globalizării e de asemenea colosală, pentru un sat din Buzău Barcelona e mai relevantă decât reședința unui județ învecinat. PSD însuși e contaminat. În afară de momentele de teatru festiv și public, parlamentarii PSD vor pentru ei și familiile lor ceasuri scumpe, televizoare late și mașini străine, nu căruță, clopotniță și știuleți de porumb. De aceea social-democrații încearcă cu oarecare timiditate să facă vorbire despre mesaje pro-business. Încep să folosească Facebook în mod eficient. Evită să introducă impozitul progresiv, deși i-ar ajuta în cazul în care chiar ar duce la o creștere a încasărilor (mai mulți bani la buget = mai mulți bani de furat). Dacă nu s-ar fi ajuns la subiectele grațiere-abuz în serviciu, ar fi urmat câțiva ani foarte liniștiți. PSD ar fi pedalat în gol pe subiectele care-i sunt dragi, subiecte irelevante pentru post-industrial, gen TVR, dacii, crucea și patriotismul. Dar subiectele grațiere+abuz în serviciu sunt vitale pentru PSD. Sunt sângele partidului. Dacă liderii PSD nu au garanția că modelul lor civilizațional-economic nu e păstrat, atunci nu au nimic. Exagerând nițel, ar putea pleca de la guvernare: "dacă nu luăm bani, de ce suntem aici??"

Nicio tabără nu poate ceda. Referendumul anunțat de Iohannis are meritul de a încerca să rezolve situația fără violență. Social-democrații se uită la rezultatele parlamentarelor și uită că e ușor să fii anti-PSD, dar mai greu să fii pro-partidele-care-se-luptă-cu-PSD. De aceea PSD obține locul 1 când e în competiție cu mai multe forțe separate (parlamentare, europarlamentare, turul unu al prezidențialelor) dar aproape întotdeauna pierd* când pachetul de cărți se împarte în două (turul doi al prezidențialelor, suspendarea din 2007, referendumurile din 2009 privind parlamentul unicameral și reducerea numărului de parlamentari).

* = excepția este 2012, când s-a realizat o alianță atipică, nu între PSD și PNL, ci între votanți din modele civilizaționale diferite.

Cei mai triști acum nu sunt nici liderii PSD, care speră că totul va fi OK ("ce-i aia 30 de mii de oameni în stradă? avem parlamentul, facem tot ce vrem"). Nici protestatarii, cei mai mulți având posibilitatea de a emigra. Cei mai triști sunt cei care s-au pomenit că sunt în tabăra greșită: PSD-iștii ardeleni și bănățeni (nu toți), care provin dintr-o zonă geografică unde modelul boieresc nu e chiar funcțional, cei câțiva PSD-iști de stânga (există) cărora societatea post-industrială le place mai mult, și PNL-iștii care își văd partidul drept un PSD mai mic și care doresc să fure exact ca PSD-iștii de la ei din județ, simpatizând în consecință cu ideea că politicienii trebuie să aibă imunitate totală în fața justiției pentru furtul de bani din bugetul de stat.

În subsidiar contează și subiectul Dragnea. Niciodată partidul n-a fost mai unit în spatele unui lider. Niciodată n-au existat mai puține găști, aripi sau alternative interne. Iar Dragnea trebuie să se salveze de închisoare. OUG-urile sunt vitale pentru el. Partidul s-a prins cu ambele mânuțe de cometă: cu ea se ridică și cu ea pare să fie dispus să se prăbușească. Fără a fi tragică, această situație e nefericită. Cum zice o zicală românească din modelul civilizațional agrar, cel care-i place PSD atât de mult, "nu e bine să-ți pui toate ouăle într-un singur coș".

marți, 24 ianuarie 2017

Cele 100 de subiecte pe care PSD le va promova ca să nu vorbească despre grațiere și modificarea Codului Penal

Cei doi "elefanți" reprezintă o problemă autentică pentru PSD. Uneori cu disperare, alteori prin echilibristică, PSD va încerca să vorbească săptămânile viitoare despre orice altceva. Deja strategia funcționează. O listă orientativă de fumigene pentru viitorul apropiat:

1) Iohannis e ca Băsescu
2) Constituțional vorbind, avea voie Iohannis să iasă în stradă?
3) Constituțional vorbind, avea voie Iohannis să facă declarații?
4) Constituțional vorbind, n-ar fi mai bine să modificăm Constituția în loc să facem alte referendumuri?
5) Hai să construim niște spitale în localități unde nu sunt [PSD alături de români și împreună cu ei pentru binele lor]
6) E frumos afară, hai să facem sport în parcuri [imagini cu primari în parcuri, într-o zi de vară]
7) Ce bun primar e Gabriela Firea, n-o să-ți vină să crezi cum stă în sondaje!
8) Hai să facem o colectă națională pentru haine pentru oamenii săraci
9) Cât să dăm pe apărarea României de inundațiile ce clar vor veni la vară?
10) PNL e un partid slab
11) Soros e peste tot
12) Dacii trebuie celebrați de statul român, avem nevoie de evenimente, concerte, expoziții, etc. Avem nevoie de o Zi Națională a Dacilor, o Zi Națională a Daciei, etc.
13) În februarie vin zăpezi mari, trebuie să ne concentrăm pe asta, nu pe politică
14) Trebuie făcut ceva cu subiectul mediului, aerul e irespirabil în marile orașe, cifre scandaloase în sensul ăsta [jos guvernul tehnocrat chiar dacă nu mai e la putere]
15) Ne-a murit un membru de partid, trebuie să mergem la înmormântare
16) ONG-urile destabilizează România, ce ne facem?
17) Legea Referendumului e neclară
18) SRI
19) Viitorul director SIE
20) Vai ce accident groaznic a avut loc în Bășculițeni / Hormașu de Jos / Căpâlțenii de Sus!!
21) Un pic de corupție nu e rea, uite că și în vest este corupție [discuție prelungită]
22) Protestele s-au făcut cu bani de la americani
23) Protestele s-au făcut cu bani de la ruși
24) Protestele s-au făcut cu bani de la albanezi
25) Alegeri parțiale!!! (Tg. Jiu, Roman, Craiova, etc)
26) Corporațiile multinaționale sug în continuare sângele României. Cum le oprim? [discuție publică]
27) Transportul în București devine gratis. De ce nu e și în Cluj la fel? [jos Boc]
28) Uitați cum chiulesc parlamentarii opoziției de la dezbateri!
29) Iohannis nu e român. Da, s-a dat deja în 2014, dar asta e.
30) Ca să încurajăm turismul, anul ăsta societățile comerciale din domeniu nu vor plăti impozit pe profit
31) Mărim punctul de pensie cu încă 2%
32) Cum să schimbăm din nou codul fiscal? Să-l schimbăm? Să nu-l schimbăm? [emoție]
33) Poze compromițătoare. Nu e clar cine e în ele [emoție]
34) Un copil a dispărut de undeva din România, hai să-l găsim [24 de ore televiziunile sunt blocate pe subiectul ăsta. Minim 24]
35) România are resurse imense de gaze naturale și petrol, sunt super-secrete, Ceaușescu știa de ele!
36) Să ne unim cu Moldova? Cum? [lungă dezbatere publică]
37) Uite câte chestii rele a făcut guvernul tehnocrat și acum le descoperim
38) Unde să facem următorul aeroport?
39) Pedepse mai mari pentru cei care rănesc animale
40) E nevoie de înțelegere națională, nu de certuri
41) A crescut PIB-ul de când suntem la guvernare
42) Vai ce tragedie e Brexit-ul!
43) Bamboo
44) Colectiv
45) Să mai discutăm nițel despre pozele lui Dragnea în State
46) Adrian Năstase a lansat o carte senzațională cu informații uluitoare
47) Uite ce lucru frumos a făcut primarul nostru din Ștrumpelenii din Deal
48) Oare ar trebui să dăm bani de la stat televiziunilor private?
49) Uau, nu-i așa că vă atrage atenția câți bani am dat TVR?
50) Prioritatea e acum să reparăm școlile
51) Lansăm două autostrăzi noi. Dar nu vă spunem unde [emoție]
52) Mărim salariul minim cu încă 100 de lei
53) Sistemul energetic al României - cum să-l reformăm?
54) Să-l schimbăm pe Isărescu sau nu?
55) Vai, a divorțat vedeta X!
56) Taxele pe mașini - reducem, dar cu cât?
57) Hai să mărim și mai mult salariile medicilor
58) Hai să mărim și mai mult salariile profesorilor
59) Programul de guvernare-programul de guvernare-programul de guvernare
60) E Sfântul Eucarion cel Mic, iată-ne pe noi, membrii PSD, la biserică!
61) Oare are Iohannis salariul prea mare? [dezbatere prelungită]
62) E sărăcie mare în România
63) Remaniere de guvern!!
64) Schimbăm doar un ministru, așa, fără motiv, doar ca să piardă timp opinia publică încercând să-și dea seama de ce
65) USR e sub comandă străină
66) Să promovăm cultura națională, muzica populară, costumele populare
67) Cum ne apărăm dacă ne atacă extratereștri?
68) Oare Ponta a câștigat alegerile din 2014 și votul a fost fraudat?
69) Ziua referendumului din 2012 trebuie să devină sărbătoare națională, Ziua Libertății Românilor
70) Hai să scădem accizele la benzină
71) O parlamentară de-a noastră a rămas însărcinată, ce drăguț
72) Casele lui Iohannis
73) Oare ar trebui să facem încă o linie de metrou în București?
74) S-au pierdut niște oameni în munți, tragedie
75) Călătorii gratuite pe CFR pentru toată lumea
76) Să discutăm serios despre legea redevențelor
77) să facem o strategie națională pentru rezolvarea problemelor tinerilor
78) să facem o strategie națională pentru rezolvarea problemelor copacilor pitici
79) să facem o strategie națională pentru crearea de strategii
80) uite ce drăguț e Grindeanu! [interviu despre copilăria lui, realizările lui]
81) Atenție la ce se întâmplă cu dosarul lui Iliescu
82) Ne certăm cu Băsescu pe ceva și monopolizăm atenția tuturor, da?
83) Se rupe UE
84) Se rupe PNL
85) președintele României trebuie să nu aibă imunitate
86) Ăștia vor să-l aducă pe rege înapoi
87) ALDE are inițiativa legislativă X, PSD se opune, uau, uitați-vă la noi că ne certăm!
88) În continuare e lovitură de stat, suntem vigilenți
89) Prevederi mai dure pentru interzicerea erotismului la TV înainte de ora 22
90) Iohannis vrea să-l suspendăm și poate chiar îl suspendăm [creăm ceva emoție măcar 3-4 zile]
91) Să nu se mai bea așa de multe băuturi acidulate, sunt rele pentru sănătate
92) Ce murdară e presa anti-noi!
93) Avem un mare erou, un medic senzațional care realizează operații dificile și care trebuie cunoscut de întreaga țară
94) Familia tradițională
95) Ungaria vrea Transilvania
96) Oare să-și dea demisia Grindeanu și să vină Dragnea sau altcineva în locul lui?
97) [scandal despre un lider PNL]
98) [scandal despre alt lider PNL]
99) se rupe USR acuș-acuș!
100) vine primăvara.

Nu te lăsa păcălit. Nu lua ochii de pe minge. Dezbaterea principală e despre grațieri și - practic - legiferarea abuzului în serviciu, adică a corupției la nivel de primării și consilii județene.

marți, 17 ianuarie 2017

Cine este PNL și cine a fost PNL

1990-2000-2008: de la "partidulețul pro-economie de piață" spre creșterea forței și pierderea identității. La primele alegeri de după Revoluție PNL ocupă locul doi. Lipsa de unitate de după aceea duce la apariția unei stări de fapt bizare: PNȚCD, un partid de trei ori mai mic ca electorat, devine în anii următori centrul rezistenței politice la FDSN/PDSR și deci nucleul Convenției Democratice. PNL ratează șansa de a deveni marele partid anti-PSD, face parte totuși din guvernarea CDR, "sare din barcă" la momentul potrivit disociindu-se de aceasta și în 2000 intră în parlament prin forțe proprii.

În 2004 PNL se prezintă la alegeri sub forma Alianței DA, alături de PD. Nu se poate decela electoratul PNL, întrucât Alianța DA a fost un proiect care a ajuns să aibă susținători proprii. La alegerile următoare, din 2008, PNL este slăbit de migrația unei părți a structurilor și a electoratului (PLD), precum și de competiția consistentă a PDL.

În 1990, după cum vei vedea, electoratul PNL era puternic ideologizat, specific și nișat.
În 2000 PNL se afla în competiție cu alte forțe din spațiul non-PSD, ceea ce duce la o scădere a numărului de voturi și la modificări în profilului votanților.
În 2008 PNL trece pentru prima dată de un milion de voturi, începe să beneficieze pentru prima dată de structuri teritoriale solide dar portretul votanților suferă schimbări atât de mari față de alegerile din anii de mai sus încât se poate vorbi chiar de un partid cu totul nou și vulnerabil, cu o identitate nu foarte clară.
În mod poate surprinzător, tot ce se întâmplă după aceea - candidatura lui Antonescu, USL, fuziunea cu PDL, victoria din 2014 - schimbă situația foarte puțin.

Iată despre ce e vorba:

În 1990 PNL obține 879 de mii de voturi la Camera Deputaților și 985 de mii la Senat. Diferența considerabilă se datorează votanților de alte etnii decât cea română, dar care susțineau platforma partidului. Un sfert din votanții PNL nu erau ortodocși. Merită spus că PNL era un partid dependent de tineri: jumătate din votanții PNL aveau sub 34 de ani iar o treime aveau 25 de ani sau mai puțin! Definirea PNL ca "partid al elitelor" e mai relevantă în 1990 decât oricând după aceea: un sfert din votanți erau intelectuali sau funcționari, un alt sfert studenți sau elevi și un sfert muncitori calificați. Jumătate din susținerea partidului provenea din orașele mari ale României, centre universitare care - chiar și în 1990 - aveau o situație economică mai bună decât restul.
Să luăm două propoziții ca să înțelegem mai bine ce reunea acești oameni:
"Toate companiile statului trebuie să rămână în proprietatea statului" - 76% din votanții PNL nu erau de acord (20% din restul populației nu era de acord).
"România trebuie să fie o societate nonsocialistă, cu economie de piață pe model vestic" - 69% din votanții PNL erau de acord (24% din restul populației erau de acord).
În 1990 acest tip de poziționare era, după cum poți observa, nepopular și chiar perceput drept riscant. Acest lucru explică parțial fenomenalul dezechilibru de gen din electoratul PNL de atunci: 73% erau bărbați și doar 27% femei.
Rezumând, era vorba de 3 mini-bazine electorale. Într-o ordine oarecare:
1) intelectualitate urbană
2) persoane de educație mai joasă sau statut economic defavorabil care votau PNL probabil din motive istorice (în special în rural: "Bunicul/tata era liberal, eu votez cum ar fi votat bunicul/tata")
3) studenți și liceeni.
Spun "mini-bazine electorale": chiar și la alegeri cu prezență mică precum ultimele parlamentare, PNL, cu același număr de votanți ca în 1990, abia ar fi ajuns la 12-13%.

Să mergem înainte 10 ani.

După ascensiunea și prăbușirea CDR, PNL este din nou ... un pic sub un milion de voturi: 814 mii la Senat, 747 mii la Camera Deputaților. În continuare e relevantă influența minorităților etnice. PSD, cu un electorat de aproape 6 ori mai mare, înregistrează aceeași diferență de 65-75 mii voturi între Cameră și Senat.

Unele lucruri, deci, rămân asemănătoare cu anul 1990. Orașele mari și Ardealul sunt în continuare baze solide pentru liberali. Scorul PNL în rândul românilor cu studii superioare (19%) este aproape dublu față de cel în rândul românilor cu studii medii (10%) și triplu față de susținerea în rândul românilor cu studii primare (6%).

Alte lucruri se schimbă față de 1990. Partidul se echilibrează ca gen. O parte din tinerii care capătă drept de vot după 1990 se îndreaptă (și) spre PRM. Fenomenul nu este unul cataclismic, în continuare PNL obține cel mai bun scor dintre toate categoriile de vârstă în rândul votanților sub 34 de ani, dar nu mai este atât de dependent de acest electorat: doar un sfert din votanții săi au sub 25 de ani, nu o treime ca în 1990; vârsta mediană a votantului PNL crește de la 34 la 39 de ani, ceea ce sugerează un grad mediu de continuitate (dacă erau exact votanții din 1990 ar fi trebuit să crească cu zece ani). De altfel, partidul se extinde socioeconomic. În bazele de date, în categoria votanților PNL se află grefieri, profesori, medici și funcționari dar găsim și barmani, confecționere, electricieni, șoferi și tâmplari.
Partidul se schimbă pentru că și România se schimbă. Cele două drumuri încep să se întâlnească, iar mesajele PNL, sau cu care era identificat PNL, nu mai sunt ciudățenii:
46% din votanții PNL sunt total de acord cu afirmația "numai cei care riscă câștigă". Pare mult, până când vedem că 40% din restul populației gândea la fel.
11% din votanții PNL aveau o firmă. E dublu față de restul populației, nu de șase sau zece ori mai mult.
Votanții PNL susțin aproape în totalitate economia de piață (94%), intrarea în NATO (80%) sau integrarea în UE (88%), dar în legătură cu aceste subiecte și majoritatea restului românilor gândeau la fel (76%, 63% respectiv 69%).
Erau cei 750-850 de mii de votanți PNL micii afaceriști sau corporatiști ai României? Nu. Pentru 40% cea mai importantă sursă de venit a gospodăriei era salariul de la stat, pentru 20% pensia și pentru 40% salariul de la privat sau afacerea proprie.

Rezumând din nou, iarăși e vorba de 3 mini-bazine electorale:
1) intelectualitate urbană - ca în 1990. Doar că acum exista competiție din partea CDR 2000, APR, chiar și PSD, etc.
2) votanți în rural, în bună parte aceiași ca în 1990;
3) angajați tineri la privat sau afaceriști, în special din Ardeal și București, de toate nivelele educaționale posibile și imposibile. În bună parte e vorba chiar de tinerii și licenii care susțineau PNL în 1990, doar că au îmbătrânit cu zece ani.

După alegerile din 2004 și ruperea Alianței DA, în PNL începe confuzia. Pentru PNL se încheie o epocă istorică: ce sens mai are să fii pro-business când toată lumea e pro-business? Ultimii ani ai mandatului lui Tăriceanu sunt definiți de cheltuieli bugetare imense, acesta obținând simpatia birocrației (când a plecat la ALDE, a plecat cu simpatia birocrației cu tot...). În planul valorilor, PNL începe să pune toate jetoanele pe mesajul "Jos Băsescu", o antrepriză riscantă dacă nu era singurul partid care făcea asta (și nu era). Lipsa interesului pentru gândire strategică de atunci costă și acum. După "Jos Băsescu", PNL e - și acum - în lipsă de proiect. Pe de altă parte, ambițiile partidului la acel moment erau mici, de a fi o "balama" între PSD și PDL. Astfel, în 2008 PNL se găsește în situația oarecum ingrată de a fi "partidul non-PSD la care te poți duce dacă nu-ți place Traian Băsescu" - o identitate tactică, dependentă de situația politică din acel moment, dar fără conținut strategic. Organizațiile primează, capacitatea de a genera mesaje persuasive pentru publicul urban fiind limitată de carisma președintelui României de atunci. Partidul capătă altă față:
- 63% din votanții PNL provin acum din rural
- PNL obține 49% în jud. Giurgiu, 49% în jud. Călărași, 30% în jud. Botoșani dar nicăieri în Ardeal un scor cu 3 în față. De altfel, în județele Arad, Timiș și Cluj obține sub scorul național (!). Este în schimb peste media națională în Bacău, Buzău sau Teleorman.
- Să vorbim de orașele mari. PNL termină pe locul 4 în Cluj-Napoca, pe 3 în Iași și pe 3 în București, în toate aceste localități obținând un scor mai mic decât media națională. Situația e oarecum acceptabilă în Timișoara, locul 2 și scor cu 6% peste media națională.
- dispar diferențele de scor între diferitele categorii educaționale, partidul obținând 18-20% indiferent de nivelul de școlire al votanților.
- din vulnerabilitate, Moldova devine un punct de sprijin, aici PNL obținând un scor peste media națională.

Bazinele pentru PNL devin două și măricele:
1) rural, mobilizat de credibilitatea primarilor în funcție
2) o parte a intelectualității și tinerilor din județele mai sărace ale României.

La alte partide, în special PDL, se află acum: Ardealul, orașele mari, 80% din votanții cu studii superioare, 77% din tineri, 78% din oamenii cu vârsta 30-44 ani. Din acest(e) motiv(e) PNL termină nici pe locul unu, nici pe locul doi, ci pe locul trei.

Momentul 2009. Meteoritul "Proto-USR". În doar un an are loc o schimbare semnificativă. Tăriceanu pierde președinția partidului și se trece la Antonescu, care în primul tur al alegerilor prezidențiale schimbă profilul votanților partidului mai înspre 1990 sau, dacă vrei să privești spre viitor, spre electoratul lui Nicușor Dan/USR din 2016.
Românii cu studii superioare, mediul urban, Ardealul, Bucureștiul și, într-o măsură mai mică, votanții sub 40 de ani, revin. Astfel Antonescu obține 2,2 milioane voturi, cu un milion peste partid la parlamentare. Peste structurile din rural și din orașele mici vine un candidat carismatic. În teorie cea mai bună combinație posibilă.
Cu toate acestea Crin Antonescu nu reușește să obțină locul 2 decât în circumscripțiile Bihor, Brașov, Cluj, București, Sibiu și străinătate. În nicio circumscripție nu ocupă locul 1. Candidatura sa e prinsă într-o menghină formată de structurile de partid superioare ale PDL și PSD, precum și de mesajele de mai largă întindere sociologică și mai populare/populiste ale celorlalți candidați principali.

Măsurile de austeritate din 2010 încheie orice posibilă discuție despre viitorul PNL înainte ca această discuție să înceapă. Partidul își afundă capul între umeri, refuză să privească în lateral și încearcă să-și potrivească pașii astfel încât lucrurile să fie OK, măcar pe termen scurt-mediu. După PDL și Traian Băsescu, PNL și Crin Antonescu ocupă locul 2 (sau dacă preferi, locurile 3 și 4) în clasamentul celor care au avut de suferit de pe urma crizei.
Iată de ce: perioada post-austeritate este jucată de Crin Antonescu prin formarea USL. O variantă ar fi fost ca PNL să mențină distanța față de PSD, cele două partide urmând să "mănânce" electoratul PDL din două părți. Din alte considerente se alege colaborarea.
Trebuie înțeles că o alianță politică și electorală de durată poate avea costuri majore pentru partenerul mai slab (mai puțin vocal, cu identitatea mai puțin clară, etc.) În termeni duri dar preciși e vorba de un menaj-a-quatre, în care două partide și două electorate trăiesc împreună o perioadă îndelungată de timp. Exact precum în cazul în care am vorbi de oameni (un partid și electoratul său alcătuind un cuplu), pot exista transferuri de emoție pozitivă spre ceilalți rezidenți ai casei - cei din afara cuplului inițial. Alianța partidului A cu partidul B semnalează electoratului partidului A că simpatizarea partidului B este acceptabilă, ba chiar necesară; probabilitatea "infidelității conjugale" crește exponențial. Astfel PNL "a făcut cunoștință" electoratului său de la începutul anilor 2000 cu Traian Băsescu, pe atunci văzut drept un ex-FSN-ist vocal care a dus la căderea guvernului Ciorbea. În câțiva ani Traian Băsescu "răpește" PNL-ului Ardealul, orașele mari și cea mai influentă parte a intelectualității. În mod asemănător, în 2011 PNL prezintă votanților săi pe social-democrați, care sunt astfel validați în ochii electoratului propriu (detalii mai jos).

Să privim dansul cu PSD numit USL din perspectiva prezentului. Net spus, liberalii au obținut destul de puțin. Primăriile din rural câștigate în 2012 nu produc efecte consistente în 2016, asta dacă nu fuseseră preluate de social-democrați direct, înainte de prezidențiale, prin ordonanța care a legiferat temporar migrația politică. Liberalii nu iau votanți social-democrați, în schimb social-democrații cresc cu 1,3 milioane voturi între 2008 și 2016. PSD și ALDE preiau de la liberali mantia de partid al bugetarilor "de elită": profesori, medici, etc.

Din fuziunea cu PDL, iarăși liberalii extrag destul de puțin. La parlamentarele din 2016 PNL-ul "mare" obține 24% din voturile din rural, cu doar 3% peste "vechiul PNL" în 2008. Se pare că preluarea structurilor teritoriale ale PDL, chiar și slăbit de alegerile locale din 2012, a contat doar pentru ... 3 procente?
Să mergem pe această linie de gândire încă puțin. PNL-ul rezultat în urma fuziunii obține rezultate comparabile cu cele ale PNL-ului "mic", pre-fuziune. 1,4 milioane voturi față de 1,29 milioane; susținere relativ echilibrată pe nivele educaționale ca și atunci. Există și câteva modificări: se echilibrează susținerea pe mediul de rezistență (urban/rural); scorul în rândul votanților sub 30 de ani (30,6%) este încurajator chiar dacă la vot au venit foarte puțini. Motivul pentru care rezultatul a fost dezamăgitor este următorul: pentru prima dată din 1990 încoace PNL era principalul partid non-PSD, iar așteptările erau mai mari decât 20%.

Pe bazine, mini-bazine și bazinașe electorale lucrurile stau trist:
- PNL termină pe locul 3 în rândul votanților cu studii superioare, după PSD și după USR;
- înfrângerea de la București, de la alegerile locale, se repetă cu scoruri identice, PNL terminând în cea mai mare circumscripție electorală din România, cea care livrează 10% din voturi, pe locul 3;
- PSD câștigă mai multe județe în Ardeal decât PNL;
- în rural PNL stă infinit mai bine decât alte partide non-PSD, dar este la 26% în spatele PSD;
- în urban (unde intră, atenție, și Iași sau Timișoara dar și Calafat, Jimbolia, Huși și Pașcani) USR a terminat la doar 5% în spatele PNL. În același timp, PNL a luat în urban jumătate din voturile PSD.

Strict ca părere personală, în anii 2015 și 2016 s-a vorbit în partid prea puțin despre ce e PNL, cine sunt publicurile-țintă (pe baza cărora să ajungă la 40-50%!) și care sunt valorile pe care le reprezintă liberalii. Primul congres de după unificare ar fi trebuit să aibă loc în 2015; decizia de a-l amâna a reprezentat o eroare toxică pentru PNL, care în funcție de ruta ce-ar fi fost urmată fie ar dus în jos scorul PSD fie ar fi dus la inutilitatea apariției USR. În absența unui congres și a unei viziuni clare, probabil în încercarea de a se comunica cu absolut toate grupurile electorale posibile, s-a ajuns la o pastă mediocră și nu foarte hrănitoare: pe niciun grup demografic PNL nu obține mai puțin de 13,5% sau mai mult de 24,4%, excepția fiind scorul în rândul votanților de 18-30 ani. Pentru o arenă politică precum cea din 2008, pentru un partiduleț "balama", acest lucru era acceptabil. În 2016, dacă ești al doilea partid al României, în niciun caz.

Un aspect care a accentuat problemele - sau în unele cazuri le-a creat - e absența liderilor naționali. În 2015 guvernul PSD cade, dar PNL nu simte că are legitimitatea să încerce să formeze guvernul și nici nu poate livra un nume de potențial prim-ministru. În 2016 PNL trebuie să se ducă din nou "în afara partidului" pentru a propune pe cineva.

Congresul PNL de peste câteva luni este fenomenul politic cel mai important al anului. Destinația multora din procentele din primul tur și din al doilea tur al prezidențialelor viitoare se vor decide aici, atât de relevante și de mare impact sunt deciziile ce vor trebui luate. Din 1990 și până în 2004 PNL a știut, în genere, ce dorește și pe cine reprezintă. Din 2005 au primat calculele de moment. Acum partidul va trebui să se uite nițel în oglindă, întrucât nu mai există calcule de moment ci ani de zile de opoziție iar PSD și USR au o capacitate deja dovedită de a prelua votanți de la liberali.

Surse:

Sondaj USIA, aprilie 1990
Exit poll Metro Media, 2000
Exit poll CCSB, 2008
Exit poll INSOMAR, 2009
Exit poll CURS/Avangarde, 2016

Arhivă blog